Respectarea limitelor morale ale războiului; de neconceput uciderea intenționată a inocenților
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News – 8 august 2025. «Mă simt umil gândindu-mă că nu sunt aici doar ca îndrumător pastoral al Bisericii Catolice, ci și ca cetățean american. Permiteți-mi să vă împărtășesc gândurile mele cu privire la acțiunea întreprinsă de țara mea în vara anului 1945. Consider că, având în vedere abandonarea unui principiu fundamental atât al dreptului internațional, cât și al tradiției morale a Bisericii mele, decizia de a folosi bombele atomice asupra Hiroshimei și Nagasaki a fost profund greșită.»
Astfel și-a început cardinalului Blase Cupich, arhiepiscop de Chicago, reflecția privind bombardamentele atomice de la Hiroshima și Narasaki, din vara anului 1945. Prelatul și-a împărtășit gândurile joi, 7 august, la Nagasaki, în cadrul unui simpozion interreligios privind chestiunile nucleare și pacea în lume, organizat în contextul împlinirii a 80 de ani de la bombardamentul atomic american.
Anularea principiului imunității non-combatanților
Pornind de la premisa necesității de a trasa o linie de demarcație între persoanele nevinovate și indivizii susceptibili de a fi atacați în mod deliberat din cauza rolului lor în acțiunea de război, susținută de Convențiile de la Geneva și de teoria războiului just, cardinalul american Cupich a reliefat: «În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în orașe, mulți civili deveniseră ținte încă înainte de bombardamentele atomice. De fapt, preotul iezuit american John Ford publicase, în 1944, o evaluare riguroasă și sinceră a ceea ce el numea "bombardament de anihilare" (John Ford, The Morality of Obliteration Bombing, Theological Studies 5 (1944) 261-309). Eseul său era un protest împotriva practicii aliaților occidentali de a bombarda orașele germane în mod nediscriminatoriu. Recurgerea la tactica terorii de către prim-ministrul britanic Winston Churchill a fost un răspuns la acțiunile anterioare ale Forțelor Aeriene germane (Luftwaffe) asupra Londrei. Bombele incendiare aruncate asupra orașului Dresda, în Germania, au contribuit la crearea unui precedent pentru forțele aeriene americane și au normalizat uciderea intenționată a unui număr mare de civili japonezi. Din păcate, în timpul barbariei celui de-al Doilea Război Mondial, s-a destrămat insistența tradițională asupra imunității non-combatanților.»
O opinie publică schimbată, dar nu prea mult
Amintind că, în 1945, obiectivul era de a pune capăt unui război care dura deja de ani de zile, "iar moartea civililor era considerată parte din costul războiului" (McGeorge Bundy, Danger and Survival: Choices About the Bomb in the First Fifty Years. Vintage Books, 1988, 63-68.), arhiepiscopul de Chicago a subliniat: «Așadar, în teatrul operațiunilor militare din Pacific, Statele Unite au acționat conform unei strategii care, din toate punctele de vedere, devenise practic un război total. În săptămânile premergătoare bombardamentelor atomice, Statele Unite au condus o campanie aeriană sângeroasă de bombardamente incendiare împotriva multor centre urbane din Japonia. De fapt, unul dintre motivele pentru care Hiroshima și Nagasaki au fost incluse pe lista potențialelor ținte a fost faptul că multe alte orașe japoneze fuseseră deja grav avariate, iar impactul psihologic al bombelor atomice nu ar fi fost la fel de puternic dacă ar fi fost lansate asupra unor locuri deja devastate (Paul Ham, The Bureaucrats Who Singled Out Hiroshima for Destruction, The Atlantic, August 5, 2015).
Istoricii povestesc că, atunci când președintele Harry Truman a decis să folosească bombele atomice, pentru el nu a fost o decizie dificilă. Opinia istoricilor este susținută de cuvintele lui Truman, scrise în memoriile sale: "Consideram bomba o armă militară și nu am avut niciodată vreo îndoială că trebuia folosită" (Harry Truman, Memoirs by Harry S. Truman, vol.1 Years of Decision. Doubleday & Co., 1955, 419). La acea vreme, poporul american era în mare parte în favoarea bombardamentului, iar în cercul restrâns de funcționari civili și militari responsabili de dezvoltarea și utilizarea armelor atomice, puțini au contestat decizia (Bundy, Danger and Survival, 54).»
«În cei optzeci de ani care au trecut de la fatidicele bombardamente atomice, opinia publică din țara mea s-a schimbat în această privință» - a spus cardinalului Blase Cupich, evidențiind că "o minoritate semnificativă de americani încă aprobă decizia lui Truman", în vreme ce "o majoritate de două treimi nu o aprobă", explicând că schimbarea opiniei cu privire la folosirea armelor nucleare este susținută de timpul scurs de la evenimente, de moartea veteranilor de război și a generațiilor cele mai afectate de cel de-al Doilea Război Mondial, precum și de o așa-numită distanță emoțională față de ororile războiului. Totodată, pierderea sprijinului pentru utilizarea bombelor, se datorează – potrivit prelatului – și intensificării prieteniei dintre Japonia și Statele Unite, după sfârșitul războiului, fapt care "a avut un impact foarte mare asupra modului în care îi vedem pe ceilalți ca fiind oameni ca noi".
«Cu toate acestea» - a continuat prelatul în reflecția din cadrul simpozionului de la Nagasaki – «constat cu regret că același studiu care arăta scăderea sprijinului americanilor pentru utilizarea în premieră a armelor atomice în timpul războiului a relevat și faptul că majoritatea cetățenilor americani sunt în continuare dispuși să utilizeze arme nucleare împotriva unei amenințări actuale la adresa armatei americane. Punând o serie de întrebări despre un scenariu imaginar în care s-ar fi putut pune capăt unui război cu Iranul folosind arme nucleare împotriva orașelor iraniene, limitând astfel pierderile militare americane, a devenit clar că "disponibilitatea opiniei publice americane de a recurge la arme nucleare și de a ucide în mod deliberat civili străini nu s-a schimbat într-atât de mult, față de1945, pe cât au presupus mulți cercetători" (Scott Sagan and Benjamin Valentino, Revisiting Hiroshima in Iran, International Security 42.1 (2017) 41-79 at 42, Ibid. 77). Dacă este în joc viața militarilor americani, opinia publică americană nu consideră interzisă utilizarea armelor nucleare. În schimb, pentru majoritatea americanilor, prioritatea este să câștige războiul rapid și să salveze viețile soldaților americani, chiar dacă aceasta înseamnă uciderea multor civili străini (Ibid. 77).
Până și războiul are limite morale de respectat
Oprindu-se asupra tradiției morale a gândirii despre războiul just, care "este o conversație constantă despre cum, de ce și când se poate purta un război", cardinalul Cupich a explicat: «Deși numeroase teorii din cadrul acestei tradiții încearcă să răspundă la aceste întrebări, pentru cei dintre noi care conduc Poporul lui Dumnezeu, provocarea intelectuală reprezentată de un război just nu este cea mai mare problemă. În timp ce ne adunăm pentru a comemora bombardamentele de la Nagasaki și Hiroshima, ni se reamintește că astăzi adevărata problemă este aceea de a găsi oameni atât de dedicați respectării limitelor morale ale războiului încât să facă de neconceput actele de ucidere intenționată a inocenților și să se asigure că acestea nu sunt niciodată considerate ca un mijloc deplorabil, dar util, de a scurta un război.
Cu alte cuvinte, tradiția războiului just trebuie să fie o resursă pentru formarea morală nu numai a militarilor, ci și a populației unei națiuni în general. Ajutarea oamenilor să reziste ideilor de represalii, ură, etnocentrism și naționalism ar trebui să fie un element necesar în fiecare afirmație a tradiției războiului just. Pentru ca tradiția războiului just să continue să fie o abordare morală credibilă, ea trebuie să se încadreze în contextul mai larg al unei etici a solidarității care acordă prioritate construirii păcii. Este ceea ce Biserica Catolică a încercat să facă vorbind despre dezarmarea integrală. Pacea autentică este mai mult decât un armistițiu îngrijorător. Omenirea trebuie să se angajeze să pună capăt cursei înarmării nucleare.
Prioritate nonviolenței; rol secundar războiului just centrat pe arme
Cu privire la expresia "dezarmarea integrală", care a fost formulată în contextul unei întâlniri din noiembrie 2027, găzduită la Vatican și promovată de Departamentul în slujba dezvoltării umane integrale, prelatul american a amintit: «Întâlnirea a avut ca scop dezvoltarea unei perspective asupra dezarmării care să depășească o viziune îngustă centrată pe arme, pentru a lua în considerare nu numai aspectele militare, ci și dimensiunile sociale, economice și ecologice ale dezarmării. O abordare mai holistică, integrală, plasează dezarmarea în cadrul preocupării mai largi pentru pace și dorința de a aborda rădăcinile cele mai profunde ale dependenței noastre de armele nucleare. Și aș dori să adaug, în conformitate cu ceea ce a susținut fratele meu, cardinalul McElroy, că în definirea unei abordări holistice a învățăturii catolice privind conflictul, trebuie să se acorde prioritate nonviolenței, în timp ce teoria războiului just centrat pe arme trebuie să joace un rol mai secundar (Cardinal Robert McElroy, Address for the Inauguration of The Catholic Institute for Nonviolence, September 29, 2024). De fapt, așa cum a observat Papa Francisc, ne-am bazat prea mult timp pe armele nucleare pentru "un sentiment înșelător de siguranță" (Pope Francis, Address to the Participants in the International Symposium, November 10, 2017).
Descurajarea prin amenințarea nucleară, o pace iluzorie
Utilizarea amenințărilor, care este esența strategiei de descurajare prin amenințarea nucleară, nu va putea niciodată să realizeze coexistența pașnică între națiuni, care ar putea genera o etică inspirată de solidaritate, dezvoltare autentică și drepturile omului. Națiuni precum a mea, Statele Unite, au încercat să găsească siguranță prin stocuri nucleare. Acest lucru ne-a condus la realitatea incomodă a impasurilor armate între națiuni, pe care le-am confundat cu pacea autentică.
Această atitudine ne-a condus, de asemenea, la o lume în care țări precum Iranul par să dorească să intre în "clubul nuclear" al națiunilor. Teama față de aceste ambiții a dus, în iunie anul trecut, la bombardarea Iranului de către Statele Unite și Israel, în timp ce crearea unui arsenal nuclear de către Coreea de Nord a dus doar la o mai mare nesiguranță în regiune. Pacea autentică este mai mult decât un armistițiu îngrijorător. Omenirea trebuie să se angajeze să pună capăt cursei pentru arme nucleare, deoarece este o cursă pe care nimeni nu o poate câștiga cu adevărat, dar pe care milioane de oameni o pot pierde cu adevărat. »
Concluzia cardinalului arhiepiscop de Chicago echivalează unui îndemn-avertisment, în măsură să ne scoată din starea de fals-confort procurată de îndepărtarea gândurilor care ne-ar putea preocupa, deoarece – potrivit prelatului american – "ca cetățeni, trebuie să ne ridicăm la înălțimea rolului nostru, în special cei dintre noi care au norocul de a trăi în democrații unde discursul public și acțiunea sunt protejate și încurajate":
«Ca singura națiune care a recurs la arme nucleare în război și ca națiune dotată cu un arsenal nuclear care le face pe toate celelalte să pară mici, cu excepția Rusiei, cred că Statele Unite au datoria specială de a conduce familia umană într-o direcție diferită. Statele Unite trebuie să încerce să construiască o ordine internațională bazată pe fundamente non-nucleare. Acest lucru nu este posibil dacă America adoptă o politică externă de neo-izolaționism, pe care unii din Statele Unite par să o dorească. În schimb, angajamentul diplomatic cu Rusia ar trebui să pună reducerea armelor nucleare în fruntea agendei. Când cele două superputeri vor ajunge la reduceri reale, va fi momentul să extindem discuția pentru a include și alte națiuni din lume dotate cu arme nucleare, inclusiv China și Coreea de Nord. Dar mai întâi, Statele Unite și Rusia trebuie să demonstreze că sunt dispuse să-și îndeplinească responsabilitatea pe care și-au asumat-o ca superputeri nucleare gemene. Împreună, ele dețin peste 10.500 din cele aproximativ 12.300 de ogive nucleare existente pe Pământ. »
