Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a de peste an (C): Bogatul şi săracul

(Vatican News – 28 septembrie 2025) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici se deschide cu o mărturisire rugătoare luată din cartea profetului Daniel. „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării tale!” (cf. Dan 3,31.29.30.43.42: Ant. la intrare). Această mărturisire de credinţă face parte din rugăciunea lui Azaria, unul dintre tinerii evrei care au fost aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au refuzat să se închine în faţa statuii de aur a regelui babilonian. Şi Dumnezeu i-a salvat nevătămaţi, căci „umblau prin mijlocul focului neatinşi de flăcări”. Într-adevăr, Domnul vine în ajutorul celor care se încred în El şi îi scapă din primejdii.

1. Mesajul unei cărţi biblice: „Dumnezeu este judecător”

Episoadele povestite în prima parte a cărţii lui Daniel vor să comunice convingerea că istoria lumii cu prefacerile ei este condusă de Dumnezeu spre o ţintă precisă pe care doar El o cunoaşte şi care în mod cert va fi atinsă. Forţele care încearcă să zădărnicească planul lui Dumnezeu sunt destinate eşecului, oricât ar fi de mari, puternice şi ameninţătoare. Protagonistul cărţii transmite acest mesaj chiar cu numele său: „Daniel” înseamnă „Dumnezeu este judecător”.

2. „Nu puteţi sluji la doi stăpâni”

Astăzi Isus, însoţit de discipoli, se îndreaptă hotărât spre Ierusalim, unde îşi va da viaţa pentru ca oamenii să fie veşnic fericiţi. Pe drum continuă să le vorbească discipolilor şi celor din jur despre pericolul bogăţiilor. I-a avertizat deja spunând că „nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei" (Lc 16,13). Apoi, povesteşte parabola unui om bogat care trăia în ospeţe şi lux şi a săracului Lazăr care zăcea la uşa casei lui. În consideraţiile care urmează aprofundăm parabola în contextul ei (cf. Lc 16,19-31).

3. Parabola „Bogatul şi Lazăr”

Această parabolă mereu actuală cere o atenţie deosebită. Pe de o parte, este un om definit simplu ca „bogat”, fără alte atribute; nici măcar nu este un „om rău”. Pe de altă parte, este Lazăr, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu ajută”. Acesta zace tăcut la uşa bogatului. Nu cere nimic; este pur şi simplu prezent. Între cei doi, se simte o distanţă de netrecut. Un abis de ignoranţă, egoism şi prezumţie se săpase în jurul bogatului, a cărui conştiinţă atrofiată nici măcar nu poate percepe prezenţa lui Lazăr. Pur şi simplu nu-l vede. Omul sătul nu-l crede pe omul flămând. Povestirea cuprinde trei momente în care cei doi protagonişti sunt prezentaţi în situaţia lor pe pământ, în situaţia răsturnată radical în viaţa de dincolo şi în discutarea cazului împreună cu patriarhul Abraham. Isus vorbea discipolilor dar „auzeau toate acestea şi fariseii, iubitori de bogăţie” (Lc 16,14). În prima scenă este descrisă situaţia celor doi, când trăiau pe pământ: "Era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi petrecea în fiecare zi cu mare fast; la poarta lui zăcea un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube: el ar fi dorit să se sature cu ceea ce cădea de pe masa bogatului. Ba, mai mult, veneau şi câinii să-i lingă bubele”. Urmează a doua scenă cu prezentarea situaţiei celor doi, după ce au  trecut la cele veşnice. Într-o zi, „acel sărac a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. Pe când se chinuia în iad, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Abraham şi pe Lazăr în sânul lui”. În cea de-a treia scenă asistăm la o lungă discuţie despre răsturnarea situaţiei. Cazul este lămurit de patriarhul Abraham. Bogatul „strigând, a zis: «Părinte Abraham, îndură-te de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinui cumplit în flăcările acestea!» Însă Abraham i-a spus: «Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în timpul vieţii tale, după cum Lazăr, cele rele! Acum însă el este aici mângâiat, tu însă suferi. Şi, pe lângă toate acestea, între noi şi voi este o mare prăpastie, încât cei care ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată, şi nici de acolo să treacă la noi». El a zis: «Atunci, te rog, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, ca să-i prevină, nu cumva să ajungă şi ei în acest loc de chin!»  Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!» El însă a zis: «Nu, părinte Abraham, dar dacă unul dintre morţi ar veni la ei, s-ar converti». I-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge»" (cf. Lc 16,19-31: Evanghelia zilei).

4. Pentru ce bogatul sfârşeşte în chinuri?

Parabola, luată în sine, pune problema relaţiei dintre bogaţi şi săraci. Ea nu urmăreşte în principal să dea săracului o veste alienatoare sau să-l consoleze cu speranţa fericirii veşnice. Momentul central al povestirii nu este soarta de pe pământ şi din veşnicie a lui Lazăr, ci soarta omului bogat: pentru ce ajunge în chinurile iadului? Aici stă cheia de lectură a întregii parabole. Este îndeajuns să observăm faptul că distanţa dintre cei doi existentă în viaţa de pe pământ continuă şi dincolo, deşi în situaţii răsturnate.

5. Ignorat de oameni dar „ajutat de Dumnezeu”

Lazăr stătea la uşa locuinţei bogatului. Sărac şi neputincios cum era, ia i-ar fi fost îndeajuns să se sature cu ceea ce cade de pe masa bogatului, dar nici atât nu primea (Lc 16,21). Asta duce gândul la parabola despre fiul risipitor fugit deacasă şi povestită de Isus puţin mai înainte. Ajuns argat la un stăpân care l-a trimis să-i păzească porcii „şi-ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii” (Lc 15,16), dar nimeni nu-i dădea. Lazăr este în stradă pentru că nu are adăpost. Bogatul stă în casă şi petrece în timp ce sărmanul Lazăr zace afară neputincios şi flămând. Până şi câinii fără stăpân par să o ducă mai bine, căci puteau să-şi amăgească foamea şi setea lingând rănile unui năpăstuit. Însă acesta se numeşte Lazăr sau Eleazar care în ebraică înseamnă „ajutat de Dumnezeu”. E posibil ca acest nume să-i fi fost dat pentru a spune că nu este un sărac oarecare, ci unul dintre săracii care aşteaptă mângâierea lor de la Dumnezeu, apărătorul celor săraci. Şi atunci ne întrebăm: Cine este cu adevărat norocosul? Lazăr sau bogatul? Căci într-o zi,acel sărac a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul fără nume şi a fost îngropat.

6. Separaţi de o barieră, aici şi dincolo

Separarea dintre cei doi aici pe pământ este succedată de una ce îndeamnă la reflecţii de perspectivă deloc indiferentă. Aşa cum casa şi uşa bogatului îi separau pe pământ, la fel o mare prăpastie imposibil de depăşit îi desparte şi dincolo. La acest punct al consideraţiilor ne amintim de cuvintele rostite de Isus  la începutul predicării împărăţiei lui Dumnezeu: „Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura… Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame. Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi boci şi veţi lăcrima” (Lc 6,21.25).

7. Bogatul necugetat şi economul necinstit

Dar şi din contextul imediat al parabolei avem răspunsuri la întrebarea: „pentru ce bogatul sfârşeşte în chinuri?” Bogatul necugetat despre care Isus vorbise mai înainte,  a adunat în hambare bunuri pentru sine dar nu s-a îmbogăţit înaintea lui Dumnezeu, deşi Isus avertizase: "Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie; deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are"  (cf. Lc 12,13-21). La fel, şi acel administrator necinstit şi corupt, dar abil şi prevăzător. A căutat cu dibăcie să-şi asigure viitorul pe pământ înşelându-l pe stăpânul său, dar nu a acţionat în lumina vieţii veşnice (cf. Lc 16,1-8).

8. Omul bogat nu se gândeşte la alţii

Pe aceeaşi linie se menţine şi acest om bogat care mănâncă, bea, trăieşte în lux, se gândeşte doar la sine, nu-i aduce la masă pe cei săraci, nu împarte cu alţii bunurile de care dispune, îi ignoră pe alţii (cf. Lc 16,19-31), nu foloseşte banii pentru a-şi face prieteni care să-l primească în corturile veşnice, când va duce lipsă (cf. Lc 16,9). Este nepăsător faţă de Lazăr cel sărac. Nu-i face nici un rău, nu-l jigneşte, nu-l insultă. Bogatul nu se împotriveşte lui Dumnezeu şi nu-l oprimă pe sărac. Pur şi simplu îl ignoră. Bogatul şi săracul sunt atât de aproape, dar bogatul nu vede că „la poarta lui zace un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube”, care „ar dori să-şi astâmpere foamea cu ceea ce cade de pe masa” lui. Era complet neluat în seamă. Acesta este motivul pentru care bogatul ajunge unde a ajuns.

9. Dar ştia cum trebuie să se comporte?

Ne putem întreba dacă bogatul cunoştea posibilitatea de a folosi cum se cuvine bunurile sale. Întrucât îi cere lui Abraham să-l trimită pe Lazăr la fraţii săi ca să-i prevină să nu facă aceeaşi greşeală, s-ar părea că bogatul a sfârşit în chinuri pentru că nu ştia cum trebuie să se comporte. Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!» (Lc 16,29). Fiind un evreu, omul bogat avea posibilitatea să evite iadul făcând bine celor săraci, căci Biblia învaţă prin Moise: „Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, înăuntrul porţilor tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău sărac! Ci să-i deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu oricât i-ar trebui pentru nevoia pe care o are!” (Dt 15,7-8). Şi tot Biblia învaţă prin Profeţi: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (Is 58,7).

10.  Nedreptatea şi pericolul bogăţiilor

Deseori în Evanghelie bogăţia este calificată ca „nedreaptă” pentru că de multe ori este rodul unei nedreptăţi. Şi mai frecvent încă, pentru că ea devine instrument pentru comiterea altor nedreptăţi. Parabola săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv arată că bogăţia „orbeşte” ochii inimii:  împiedică să-i vezi pe cei lipsiţi şi să înţelegi cuvântul lui Dumnezeu. În explicaţia parabolei semănătorului Isus spune că grijile lumeşti şi tentaţiile pe care le comportă înăbuşă Cuvântul şi sufocă creşterea spirituală. Această neîncredere în bogăţiile vremelnice nu este o noutate. În cărţile biblice se arată că de multe ori bogăţia este nedreaptă nu numai datorită modului în care se obţine şi este folosită, ci şi pentru că este înşelătoare în însăşi structura ei. Bogăţiile promit şi nu menţin; îmbie omul să-şi pună încrederea în ele iar apoi îl dezamăgesc. Buna folosire a bogăţiilor înseamnă cel puţin două lucruri: foloseşte bogăţia pentru a-ţi face prieteni care să te primească în lăcaşurile veşnice, adică foloseşte bogăţia pentru a-i ajuta pe alţii mai săraci şi defavorizaţi. În al doilea rând: menţine faţă de bogăţii o atitudine de detaşare şi chiar de neîncredere. Pentru ce? Pentru că bogăţia este procurată adesea pe căi injuste şi mai adesea încă devine ocazie de nedreptate şi de orbire a inimii. Ea tinde să pună stăpânire pe inima omului, să devină un stăpân care îi absoarbe tot timpul, toată inima, toate preocupările şi în cele din urmă se transformă în idol înşelător.

11. Ca idolul cu şapte organe inutile

Pericolul bogăţiilor consistă în faptul că ele orbesc lăuntric, încât omul nu-şi dă seama că este subjugat de un idol fără viaţă, care nu e în stare să salveze pe nimeni de primejdia morţii. Sunt idoli cu şapte organe inutile, căci „au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu pot să vadă; au urechi, dar nu aud; au nas, dar nu pot să miroase; au mâini, dar nu pipăie; au picioare, dar nu pot să meargă; din gâtul lor nu iese nici un sunet” (Ps 115/113B,5-7). Psalmistul conclude cu această sentinţă cutremurătoare: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut şi toţi cei care se încred în ei” (v. 8). Rezultatul? Existenţă zădărnicită, măcinată fără rost şi cu urmări fără capăt.

12. Cântarea psalmistului

Aşadar, „nu vă încredeţi în cei puternici care nu pot să mântuiască”. Psalmul 145/146 propus între primele două lecturi liturgice deschide „marele Hallel” din finalul Psaltirii biblice. Psalmistul cântă regalitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu în contrast cu inconsistenţa omului şi îndeamnă stăruitor: „Nu vă încredeţi în cei puternici care nu pot să mântuiască”. Omul este pus în faţa a două alegeri: „să se încreadă în oameni”, fiinţe fragile şi muritoare, sau „să nădăjduiască în Dumnezeu” cel veşnic şi credincios. Între aceste două încrederi se joacă destinul omenesc. Omul, cum spune cuvântul ebraic „adam”, este ţărână; este ca un castel de nisip ce se dărâmă uşor; este ca o pânză de păianjen ce este spulberată de o simplă suflare de vânt; este ca un fir de iarbă ce înverzeşte dimineaţa şi seara se usucă. Când vine moartea, toate planurile omului se destramă iar el se prăbuşeşte în tăcerea pământului. Cunoscutul cuvânt „amen”, tot în ebraică, are la rădăcină verbul credinţei care înseamnă a se baza pe stabilitatea de nezdruncinat a lui Dumnezeu cel veşnic şi nemărginit. În psalm sunt descrise însuşirile lui Dumnezeu prin care se manifestă milostivirea sa faţă de oamenii în nevoie. „Domnul face judecată pentru cei asupriţi, el dă pâine celor flămânzi. Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi, Domnul îi ridică pe cei împovăraţi, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi, Domnul are grijă de cei străini. Sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor nelegiuiţi. Domnul, Dumnezeul tău, Sionule, stăpâneşte în veci, din generaţie în generaţie” (cf. Ps 145/146,7-10: psalmul responsorial).

13. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne facă părtaşi de bunurile cereşti.”

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu sănătate în bucurie şi pace.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 26 septembrie 2025)