Consideraţii omiletice la Duminica a 30-a de peste an (C): Smerenie şi adevăr

(Vatican News – 26 octombrie 2025) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici se deschide cu câteva îndemnuri din Cartea de rugăciune a Psalmilor: „Să se bucurie inima celor care îl caută pe Domnul; alergaţi la Domnul şi la ajutorul lui, căutaţi întotdeauna faţa lui” (cf. Ps 104/105,3-4: Ant. la intrare). „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea. Să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei umili şi să se bucure!” (Ps 33/34.2-3: din psalmul responsorial). „Rugăciunea celui umil străbate norii” (cf. Sir 35,15b-17.20-22a: prima lectură). Participând la Sfânta Liturghie revărsăm cererile noastre particulare în marea rugăciune euharistică a Bisericii. Astfel, aspiraţiile inimii fiecărui credincios devin tot atâtea hotărâri personale de a conlucra cu harul primit pentru realizarea deplină a vieţii în preamărirea lui Dumnezeu.

1. Aleluia - Lăudaţi pe Domnul!

În psalmul 104/105 citat la antifonul intrării, autorul sacru reflectă asupra crezului biblic nu prin teoreme teologice abstracte, ci enumerând intervenţiile concrete ale lui Dumnezeu în istoria poporului. Părinţii Bisericii au înţeles că a povesti lucrările minunate ale lui Dumnezeu înseamnă a-l lăuda (Cassiodor). Pentru prima dată în Psaltirea biblică răsună aclamaţia „Aleluia” care înseamnă „Lăudaţi pe Domnul”. Această aclamaţie care însoţeşte de acum înainte câteva serii de psalmi a devenit o siglă muzicală în cadrul celebrărilor liturgice creştine. Pentru exemplificare amintim doar arhitectura sobră şi fină a cântului gregorian, intonarea variată înainte de proclamarea Evangheliei şi cascada interminabilă a aclamaţiilor „Aleluia” din celebrul oratoriu „Mesia” compus pentru cor şi orchestră de G.F. Händel (1741).

2. Kyrie eleison - Doamne, miluieşte-ne!

Pregătirea imediată la Sfânta Liturghie cuprinde recunoaşterea păcatelor într-un moment de tăcere şi manifestarea căinţei bătând pieptul de trei ori cu adâncă smerenie. În acest act liturgic este nelipsită invocaţia „Doamne, miluieşte-ne” - „Kyrie eleison”. Aceasta se inspiră din atitudinea vameşului la templu propusă astăzi ca model de smerenie în rugăciune: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!” (Lc 18,13).

3. Umilinţa este temelia rugăciunii

Anul Jubiliar este o ocazie extraordinară de a ne adresa Tatălui în rugăciune cu mare încredere şi umilinţă, conştienţi că Dumnezeu este iubire. Şi ştim din catehismul Bisericii că „rugăciunea creştină este o relaţie de legământ între Dumnezeu şi om în Cristos. Ea este lucrare a lui Dumnezeu şi a omului; izvorăşte din Duhul Sfânt şi din noi, îndreptându-se cu totul către Tatăl, în unire cu voinţa omenească a Fiului lui Dumnezeu făcut om (CBC 2564). Deoarece rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu ne întrebăm: „De unde glăsuim noi atunci când ne rugăm? Oare de la înălţimea trufiei şi a voinţei noastre proprii, sau din „adâncurile” unei inimi umile şi pline de căinţă? (cf. Ps 129/130) Cel ce se smereşte va fi înălţat. Umilinţa este temelia rugăciunii. „Căci nu ştim ce să cerem ca să ne rugăm cum se cuvine” (Rom 8, 26). În definitiv, umilinţa este dispoziţia necesară pentru a primi în dar rugăciunea: Omul este cerşetor în faţa lui Dumnezeu (Sf. Augustin, Serm. 56, 6, 9; CBC 2559)

4. Trei parabole despre importanţa rugăciunii

Evanghelistul Luca ne-a transmis trei parabole de căpetenie asupra rugăciunii (cf. CBC 2613). Cea dintâi, cea despre „prietenul cel stânjenitor” (cf. Lc 11, 5-13), îndeamnă la rugăciunea insistentă: „Bateţi şi vi se va deschide”. Celui ce se roagă astfel, Tatăl din cer „îi va da tot de ce are nevoie”, mai cu seamă pe Duhul Sfânt, care cuprinde toate darurile. Cea de-a doua este despre „văduva cea stânjenitoare” şi insistentă care îi cerea judecătorului nedrept să-i facă dreptate cu potrivnicul ei (cf. Lc 18, 1-8). Am ascultat-o duminica trecută şi este axată pe una dintre însuşirile rugăciunii, căci trebuie să ne rugăm mereu, fără a obosi, cu răbdarea credinţei. Astăzi Isus vorbeşte despre dispoziţiile lăuntrice necesare pentru a ne ruga bine şi a fi ascultaţi. Este cea de-a treia parabolă, cea despre „fariseu şi vameş” (cf. Lc 18, 9-14) şi priveşte smerenia inimii care se roagă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”

5. Fariseul şi vameşul la templu

Prin această parabolă Isus se adresează „unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii”. Mai întâi prezintă personajele, apoi arată cum se roagă fiecare iar în final spune cine s-a rugat cum trebuie: „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (cf. Lc 18,9-14: Evanghelia zilei). În continuarea consideraţiilor aprofundăm mai întâi parabola povestită de Isus în Evanghelie iar apoi ne oprim puţin la apostolul Paul, un fariseu exemplar (cf. 2Tim 4,6-8.16-18: lectura a doua).

6. Doi din mulţime

Doi oameni la templu: nu trebuie să ne gândim la penumbra discretă a unei biserici goale. Cei doi sunt amestecaţi în mulţime şi nevoiţi să stea în picioare. Isus priveşte, îi identifică şi îi ia ca reprezentanţii a două atitudini religioase opuse şi inconciliabile. În fond, face o simplificare, pornind de la felul cum se roagă. În mod normal, viaţa verifică cel mai exact dacă rugăciunea noastră este sau nu adevărată. Aici, felul de a se ruga dezvăluie personalitatea celor doi. Să-i observăm cum urcă la templu. Să-i privim separat şi să-i ascultăm cum se roagă, încercând să ne recunoaştem pe noi înşine în atitudinea lor. Căci greu se poate declara cineva oglindă de transparenţă. Viciile şi virtuţile firii omeneşti stăruie în timp. Începem cu cel din faţă. Fariseul îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi acest lucru este frumos. A sta în picioare nu-i ceva ostentativ, căci şi vameşul stă la fel. Aceasta este poziţia normală a rugăciunii. Vameşul stă în urmă, dar nu importă, putea să stea şi în faţă. Contează atitudinea lăuntrică. Se recunoaşte păcătos, îşi bate pieptul şi cere iertare.

7. Rugăciunea fariseului

Fariseul încrezut „se ruga în sine”, în sensul că „se ruga concentrat asupra sa”. Se bucură el însuşi de ceea ce spune, bineînţeles despre sine, convins că este „drept” şi nu-i ca ceilalţi: nu are păcate şi înmulţeşte faptele bune, chiar când nu sunt obligatorii; posteşte nu o dată cât cere legea, ci de două ori pe săptămână; plăteşte taxele la templu mai mult decât este prevăzut. Ceilalţi în schimb sunt „hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri”. Fariseul pare să-i aducă aminte lui Dumnezeu că tocmai acolo în templu se află unul care a săvârşit de toate: este un vameş, păcătos public. Vedem din asta că rugăciunea lui de mulţumire este o înşiruire complăcută a faptelor sale bune şi o condamnare a altora. În felul acesta aducerea de mulţumire se anulează. Mai mult, fariseul păcătuieşte, condamnând pe alţii. Modul de a se ruga denotă că el era păcătos deja înainte de a urca la templu. Stă înaintea lui Dumnezeu, dar nu-i cere iertare de păcate. Nu se simte păcătos. Se credea drept, de aceea nu s-a întors acasă împăcat cu Dumnezeu: nu este un îndreptăţit, adică într-o relaţie justă cu Dumnezeu.

8. Rugăciunea vameşului

Vameşul în schimb a urcat la templu să-şi mărturisească păcatele în rugăciune. Stă departe, mai în urmă, deoarece nu se simte vrednic să se apropie mai mult de Dumnezeu. Ca păcătos, deja e mult că a cutezat să urce la templu şi să intre în casa Domnului. Ştie însă că Dumnezeu îl ascultă. Conştient că nu merită să fie ascultat, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul şi zicea cum se simte înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!” (Lc 18,13). Credinţa este înainte de toate întâlnirea dintre două persoane. Şi vameşul ştie că se află în prezenţa unuia care îl cunoaşte pe nume. Spre deosebire de fariseu, vameşul nu se compară cu alţii. Se recunoaşte păcătos înaintea lui Dumnezeu şi îi cere iertare. Înţelege că nu se află într-o relaţie bună şi dreaptă cu Domnul; ştie că păcatul înseamnă ruperea legământului cu Dumnezeu. Recunoaşte ca fiul risipitor din parabola Tatălui milostiv „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta” (cf. Lc 15,21). Păcatul îl atinge pe Dumnezeu. Cu cât cineva cunoaşte mai bine inima Tatălui, cu atât înţelege mai mult ce este păcatul. Păcatul este negarea lui Dumnezeu: Dumnezeu este viaţă, păcatul este moarte.

9. Se salvează, cine se recunoaşte păcătos

Există doar o posibilitate de a ieşi din situaţia de păcat: recunoaşterea păcatelor şi implorarea cu smerenie a iertării lui Dumnezeu. Conclude Isus: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă vameşul decât fariseul” (cf. Lc 18,14). Domnul l-a reaşezat într-o relaţie justă cu el: l-a îndreptăţit. În acea zi vameşul s-a convertit cu adevărat. La această convertire ne cheamă Isus. Nimeni nu este „drept”, dar putem fi „îndreptăţiţi” prin harul lui Dumnezeu. Toţi putem fi „păcătoşi graţiaţi”. Suntem iertaţi pentru că Dumnezeu se apleacă asupra noastră şi ne iubeşte. Cine trăieşte convins de iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi îşi mărturiseşte păcatul, acela se îndreaptă spre mântuire.

10. Fariseismul în religii

Vameşul şi fariseul sunt două personaje reprezentative mereu actuale. Această parabolă vorbeşte oamenilor din toate timpurile, reprezentanţilor religioşi dar şi celor care nu frecventează în mod obişnuit bisericile şi nu-şi ocupă mintea cu gânduri despre Dumnezeu. Sunt personaje pe care le întâlnim în rândul credincioşilor, în comunităţi călugăreşti şi în lumea preoţilor. Examinând mai atent nuanţele parabolei, putem găsi aceste personaje în noi înşine. Să plecăm de la fraza finală a parabolei: „oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. În aceste cuvinte este subînţeles faptul că Dumnezeu singur îl înalţă cu adevărat pe om şi îl poate umili definitiv. Pe de altă parte este la fel de adevărat că oricine se înalţă se pune într-o situaţie şubredă, de stabilitate aparentă. De la înălţimea închipuită omul încrezut poate luneca oricând înapoi pe scara pe care a urcat în văzul tuturor. La acest punct ne putem întreba dacă există doar fariseismul ebraic, sau există şi un fariseism creştin, islamic, budist şi de alte religii. Exact! Fariseismul ca ipocrizie religioasă este plaga tuturor religiilor. Roade, macină din interior şi transformă credincioşii sinceri în ipocriţi perfecţi. Cineva spunea că păcatul cel mai de temut pentru credinţă este „ipocrizia religioasă”. Aceasta falsifică raporturile omului cu Dumnezeu şi denaturează religia în ochii celor care caută un motiv justificator pentru a nu o practica.

11. Un fariseu exemplar: apostolul Paul

Liturghia acestei duminici prezintă şi un fariseu bun, exemplar, dedicat trup şi suflet predicării Evangheliei pentru că a fost cucerit de dragostea lui Cristos. Este apostolul Paul care recunoaşte cu umilinţă: „eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu”. Ca bun fariseu se laudă, dar în adevărul Domnului: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am trudit mai mult decât ei toţi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (cf. 1Cor 15,10-11). Trăieşte mereu în atitudinea smerită de rugăciune. Ştie că Dumnezeu este Judecătorul cel drept. Când îi scrie discipolului său Timotei, apostolul se afla în închisoare, sărac, singur în faţa puterii, abandonat de toţi în tribunal: „La prima mea apărare, nimeni n-a fost alături de mine, ci toţi m-au părăsit” (cf. 2Tim 4,6-8.16-18: lectura a doua). Tocmai atunci când îi lipseşte orice sprijin omenesc, apostolul simte intervenţia lui Dumnezeu: „Domnul însă mi-a fost alături şi m-a întărit… Şi am fost salvat din gura leului”. Când în relaţia cu Dumnezeu contezi pe puterea ta, când cauţi puncte de sprijin omeneşti, Domnul nu mai pare interesat de situaţie. Când cineva se înalţă şi se pune în evidenţă, Dumnezeu nu mai reuşeşte să-l vadă, căci Domnul priveşte în jos la nevoile oamenilor. Dacă te consideri mai bun decât alţii, îi judeci fără îngăduinţă, îi condamni fără pic de milă, Domnul stă de partea lor. Cine altul ar putea să-i apere? Dacă te făleşti cu „protectori de tranziţie”, nu poţi să te bucuri de ocrotirea stabilă a lui Dumnezeu. El primeşte în audienţă pe cei neajutoraţi, pe cei care n-au pretenţia să fie notaţi, pe cei fără recomandări. Fariseul se recomanda singur.

12. „Mi-am păstrat credinţa”

Ajuns la capătul vieţii, apostolul Paul poate să-l asigure pe discipolul său Timotei că nu a trăit în zadar. Primul rezultat pe care îl menţionează este participarea la jertfa lui Cristos: „Preaiubitule, eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,16-18). Apostolul a reuşit în cursa cea mai senzaţională: şi-a păstrat credinţa. Secretul succesului său nu a stat în inerţie, în imobilism cu braţele încrucişate. El însuşi se prezintă ca un alergător: „am ajuns la capătul alergării”. A alergat până în ultima clipă, până la capăt. Desigur, înainte şi nu înapoi. Numai alergând înainte putem păstra credinţa. Apărarea cea mai prudentă consistă în a nu se opri.

13. Cântarea psalmistului

„Acest sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat”. Biserica îşi manifestă dorinţa de a fi ea însăşi o laudă continuă şi vie adusă lui Dumnezeu, de aceea îi invită pe toţi cei umili să se asocieze comunităţii în preamărirea lui Dumnezeu, spunând fiecare: „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea. Să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei umili şi să se bucure! Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul pentru a şterge amintirea lor de pe pământ. Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude şi-i scapă din strâmtorarea lor. Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i mântuieşte pe cei cu duhul mâhnit. Domnul răscumpără sufletele slujitorilor săi, nu vor fi pedepsiţi cei care-şi caută refugiu în el” (Ps 33/34,7.2-3.17-19.23: psalmul responsorial).

14. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti.
Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu darul bucuriei în rugăciune.

Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 24 octombrie 2025