Biserică

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVII-a de peste an (C): Doamne, măreşte-ne credinţa!

Mică şi firavă ca o sămânţă de muştar, credinţa asigură lumina suficientă pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Nu este o virtute dobândită o dată pentru totdeauna; ea trebuie dorită, cerută şi cultivată zi de zi. Darul credinţei este deja o răsplată căci susţine viaţa celui drept chiar în momentele de tribulaţie şi necazuri.

(Vatican News – 5 octombrie 2025) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. În această zi creştinii se adună în lăcaşurile de rugăciune pentru ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta Euharistie, să-şi amintească de patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, care i-a „renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (1Pt 1,3). Liturghia duminicală începe cu o mărturisire de credinţă luată din cartea Esterei: „Toate se află în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se află în ele; tu eşti Stăpânul universului” (cf. Est 4,17bc: Ant. la intrare).

1. Mesajul cărţii Estera: credinţa în Dumnezeu eliberator

Faptele povestite în această carte biblică se petrec în Persia pe timpul regelui Assuer. Protagonista este Ester sau Estera, o tânără evreică devenită regină în regat străin. Când prim-ministrul Aman a uneltit eliminarea evreilor din imperiu, regina Estera a intervenit în favoarea lor, riscându-şi propria viaţă. În acel moment de mare cumpănă, ea a recurs la ajutorul Domnului înainte de a se prezenta la rege ca să-i ceară cruţarea neamului ei sortit pieririi. Ideea dominantă a cărţii este una religioasă: credinţa că Dumnezeu se îngrijeşte de poporul său şi îl eliberează din primejdii. Această credinţă a însufleţit mereu poporul biblic făcându-l să spere ori de câte ori în istorie s-a aflat în situaţia unui nou persecutor. Astăzi, lecturile liturgice ne invită să cerem mai multă credinţă în Dumnezeu şi să fim slujitori dezinteresaţi şi umili în comunitatea în care trăim.

2. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1,12)

Dar să ne întrebăm mai întâi ce înseamnă „a crede”. Ce este credinţa? Potrivit Catehismului Bisericii Catolice, „credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale”. Acelaşi Catehism învaţă că năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în însăşi inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute. Aşadar, credinţa este, în primul rând, o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu; ea este, în acelaşi timp şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat, credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură. Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se revelează. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte. Prin credinţă, noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a revelat şi ceea ce Sfânta Biserică ne propune să credem. Pa scurt: Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (cf. CBC 26, 27, 150, 176-178).

3. Liturghia Cuvântului: profetul, apostolul, evanghelistul

Profetul Habacuc, în prima lectură, ajunge să înţeleagă importanţa credinţei. Trecând prin molozul şi violenţa lumii, strigă către Domnul: „Unde eşti? Până când vei tăcea? De ce nu faci nimic?”, şi la sfârşit scrie pe inimă: „Cel drept va trăi prin credinţa sa”. Stabilitatea, structura umană, este dată de un „Amin”, de promisiunea lui Dumnezeu: „Eu sunt cu tine, întotdeauna şi în ciuda a tot”. Sfântul Paul cunoaşte bine rolul credinţei în slujirea Evangheliei, de aceea îl invită pe discipolul său Timotei: „Preaiubitule, îţi amintesc să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele!” Înţeleg bine rolul credinţei apostolii lui Isus, când în drum spre Ierusalim îl imploră cu inimi neputincioase: „Doamne, măreşte-ne credinţa!”. Dar şi noi oftăm pe drumul vieţii, când nu putem suporta contradicţiile Bisericii şi ale lumii. Am vrea perfecţiune, coerenţă între cuvinte şi fapte, şi în schimb trăim în acest amestec de bine şi rău, un scandal constant, o contradicţie constantă. Nu putem ierta până la şaptezeci de ori şapte, nu putem face din viaţa noastră o „Iertare”. Călcările în picioare, umilinţele pe care le suferim, nedreptăţile pe care le îndurăm, nu le putem depăşi; şi de aceea strigăm: „Măreşte-ne credinţa!” Prin urmare, să aprofundăm lecturile liturgice cu calmul cuvenit.

4. „Cel drept va trăi prin credinţa lui”

Prima lectură este luată din cartea profetului Habacuc ( cf. Hab 1,2-3 şi 2,2-4) care a trăit în regatul lui Iuda sub domnia unui rege tiran în jurul anului 600 înainte de Cristos. Profetul îşi plânge necazul inimii în faţa lui Dumnezeu. Situaţia este deprimantă, căci pretutindeni în jur au loc acte de violenţă, jafuri, certuri, neînţelegeri. „Până când te voi chema în ajutor, Doamne, fără să mă asculţi? Până când voi striga din pricina silniciei, fără ca tu să mă eliberezi? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, iar tu stai şi priveşti la nedreptatea care ni se face? Văd în faţa ochilor jaf şi silnicie; se dezlănţuie certuri şi izbucnesc neînţelegeri!” Dezamăgit de neascultarea plângerilor lui, profetul întreabă indignat: „Pentru ce, Doamne, nu intervii. Până când te voi chema în zadar? Pentru ce permiţi triumful celor violenţi?” Sunt întrebări chinuitoare dar omul lui Dumnezeu aşteaptă răbdător să se lămurească: „Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul de veghe ca să văd ce-mi va grăi mie Domnul în tânguirea mea”. Răspunsul vine neîntârziat într-o viziune şi este atât de important încât trebuie redactat într-un document ca să rămână spre amintire celor de azi şi generaţiilor viitoare. Dumnezeu lasă de înţeles că, prin intermediul evenimentelor potrivnice, îi pune la încercare şi îi purifică pe cei drepţi. Oricât de grea şi îndelungată ar fi, încercarea are un sfârşit. Finalul este pozitiv. Israelul va rămâne în viaţă datorită credinţei lui, în timp ce Babilonul trufaş, arogant va cunoaşte prăbuşirea. Toată învăţătura este rezumată în câteva cuvinte care au tonul unui oracol: „Cel drept va trăi în viaţă prin credinţa lui”. Credinţa este încrederea totală pe care cel drept o are în Dumnezeu şi care îl susţine în situaţiile cele mai dificile. Dumnezeu orânduieşte evenimentele. Ştie să tragă binele şi din paginile negre ale istoriei. Omul credincios contează numai pe Dumnezeu care îi dă puterea de a gândi: „Totul trece, numai Dumnezeu rămâne”. Cel drept trăieşte datorită credinţei în sensul de perseverenţă evanghelică: „Cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit” (cf. Mt 10,22 şi 24,13). Cine are darul credinţei ştie să accepte evenimentele cu răbdare şi să reziste la rău. Orice s-ar întâmpla, el ştie că se află în mâinile lui Dumnezeu, deci în mâini bune. Răbdarea şi împotrivirea la rău purifică credinţa şi o fac să crească.

5. Doamne, dă-ne mai multă credinţă!

În Evanghelia zilei (cf. Lc 17,5-10), apostolii sunt cu Isus în lunga călătorie spre Ierusalim. Abia îl auziseră pe Învăţătorul lor vorbind despre pericolul bogăţiilor şi despre necesitatea de a se detaşa de bunurile vremelnice ale lumii. Îşi dau bine seama că acest lucru este posibil doar pentru cine are credinţă, adică pentru cine îşi pune toată încrederea în Dumnezeu. La acest punct, ei realizează cât de slabă şi cât de nesigură este credinţa lor. De aceea i-au spus Domnului: "Dă-ne mai multă credinţă!" Cer aceasta pentru că vor să-l urmeze, dar sunt timoraţi în faţa condiţiilor cerute de Domnul pentru a fi discipoli ai săi. Vor să aibă o încredere totală în El, dar le este frică de nestatornicia lor, de propriile slăbiciuni. În acest context, Isus îi asigură printr-o expresie care pentru noi rămâne obscură, dar este clară şi mângâietoare pentru apostoli. Isus îi face să înţeleagă că dacă îl roagă să le mărească credinţa, înseamnă cu au deja credinţă în el: „Credinţa voastră este încă mică, dar este de-ajuns şi o credinţă cât un grăunte de muştar pentru a face minuni. Cu această credinţă „aţi putea zice acestui dud: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare!» şi el v-ar asculta” (Lc 17,6).

6. Candela credinţei alimentată zilnic cu uleiul rugăciunii

Pe bună dreptate apostolii îi cer lui Isus: „Dă-ne mai multă credinţă!” Aceasta, de fapt, nu este o virtute dobândită o dată pentru totdeauna, dar trebuie dorită, cerută şi cultivată zi de zi. Mică şi firavă ca o sămânţă de muştar, credinţa este mereu o lumină suficientă pentru a merge în întâmpinarea lui Dumnezeu care vine. Surprinde răspunsul lui Isus la cererea apostolilor „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Este o invitaţie la a îndrăzni „imposibilul”. Adevărata credinţă, chiar dacă minusculă „cât un grăunte de muştar” poate răsturna legile naturii… Şi în primul rând trebuie să „răstoarne” mentalitatea din cadrul comunităţii bisericeşti. Cei care prestează un serviciu în Biserică, trebuie să slujească fără să aştepte recunoştinţă de la oameni sau să urmărească avantaje personale. Din contra, când au făcut tot ceea ce este de datoria lor până la capăt, trebuie să se considere pur şi simplu ca „servitori inutili”, simpli servitori. Darul credinţei este deja o răsplată căci susţine viaţa celui drept chiar în momentele de tribulaţie şi necazuri.

7. Ca un copil înţărcat la sânul mamei sale

„Prin credinţă omul se încredinţează total şi liber lui Dumnezeu, îi oferă supunerea totală a inteligenţei şi voinţei” (Conc. Vat. II, DV 5). În limba semită vorbită de Isus „credinţa” vrea să spună „fermitate, certitudine, siguranţă şi încredere”. Asta sugerează nu atât o idee cât mai degrabă o imagine, chipul unui copil care stă liniştit şi sigur în braţele mamei lui. Potrivit lui Isus, a avea credinţă înseamnă a se lăsa purtaţi în braţe de Dumnezeu, cum citim în psalmul 130/131, numit şi „Psalmul copilăriei spirituale”: „Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici nu privesc cu trufie; nu umblu după lucruri prea mari şi prea înalte pentru mine. Sufletul îmi este împăcat şi liniştit, ca un copil înţărcat la [sânul] mamei sale. Da, sufletul meu este în mine, ca un copil înţărcat [în braţele mamei sale]”(vv.1-2). Este calea urmată şi propusă de Sfânta Tereza a Pruncului Isus, sărbătorită anual la 1 octombrie.

8. Ca într-o istorioară pe înţelesul copiilor

Într-o căsuţă de la marginea oraşului, trăia o familie fericită: o mamă, un tată şi trei copii. Într-o noapte, un incendiu teribil a izbucnit în bucătărie. În timp ce flăcările făceau ravagii, părinţii şi copiii au fugit afară. În acel moment, şi-au dat seama, cu groază că cel mai mic copil, în vârstă de cinci ani, lipsea. Când era pe punctul de a pleca, speriat de flăcări şi fum, se întorsese şi urcase la mansardă. Tatăl şi mama s-au privit disperaţi, iar surorile mai mici au început să ţipe. Intrarea în casă era acum imposibilă, iar pompierii întârziau să sosească. Dar apoi, acolo sus, fereastra podului s-a deschis, iar copilul s-a aplecat afară, ţipând disperat: „Tată! Tată!” Tatăl s-a repezit şi a strigat: „Sari jos!” Sub el, copilul a văzut doar foc şi fum negru, dar a auzit vocea şi a răspuns: „Tată, nu te văd...” „Te văd şi asta e tot. Sari jos”, a strigat bărbatul. Copilul a sărit şi s-a trezit teafăr şi nevătămat în braţele puternice ale tatălui său, care îl prinsese în aer.

9. Din credinţă, serviciu dezinteresat şi gratuit

În parabola pe care Isus o povesteşte în a doua parte a Evangheliei duminicale avem imaginea servitorului dezinteresat şi umil. Isus îi are în vedere mai ales pe apostoli şi pe cei care au roluri de răspundere în comunitatea creştină, dar ne priveşte pe toţi. Parabola descrie modul de viaţă şi relaţiile dintre stăpâni şi servitori într-o vreme când nu existau contracte de muncă nici limite de orar. Isus nu se opreşte aici la modul de a trăi în acea vreme. Se foloseşte doar de evenimente pe care toţi le văd pentru a propune învăţătura sa menită să conducă la o nouă mentalitate. În acest caz, parabola serveşte pentru a arăta care trebuie să fie atitudinea ucenicului lui Isus în comunitatea creştină. Discipolul lui Isus slujeşte dezinteresat şi cu duhul umilinţei. Mântuitorul se distanţează de religiile afaceriste caracterizate de spirit negustoresc, mercantilist, în care reprezentatul divinităţilor „vinde” prestaţiile sale de cult, caută privilegii şi locuri de putere. În comunităţile creştine, toţi, începând de la apostoli trebuie să se considere şi să se comporte ca simpli servitori. Totul trebuie făcut din iubire, nu pentru răsplată, nici pentru prestigiu: „După ce veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să spuneţi: «Suntem servitori inutili („in-utili, fără ceva util, fără profit), n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem»" (Lc 17,10).

10. „Să faceţi aşa cum v-am făcut eu!”

Isus este modelul nu doar al acelora care în comunitate deţin un rol de răspundere; este modelul tuturor. Să-l avem mereu înaintea ochilor aşa cum ne apare la ultima cină înaintea pătimirii şi a plecării din această lume la Tatăl. Se încinge cu ştergarul de servitor şi spală picioarele apostolilor. Termină spunându-le: „Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu. Adevăr, adevăr vă spun: nu este servitorul mai mare decât stăpânul său şi nici trimisul mai mare decât cel care l-a trimis. Ştiind acestea, fericiţi sunteţi dacă le faceţi” (In 13,12-17). Astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie Isus ne spune şi nouă: „Faceţi şi voi aşa cum am făcut eu!”. Şi nu doar când şi când, ci în viaţa de toate zilele.

11. Reaprinde darul credinţei în Cristos Isus

Ajuns la capătul unei vieţi de încercări de tot felul, apostolul Paul scrie cea de-a doua sa scrisoare către discipolul său Timotei, devenit episcop al comunităţii creştine din Efes. Apostolul fusese arestat şi aruncat în închisoare pentru că predica Evanghelia. Încă de la începutul scrisorii îl invită pe Timotei să accepte suferinţele şi să lupte cu curaj şi fidelitate pentru Cristos; să propovăduiască iubirea lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos. Îndemnul apostolului este şi pentru păstorii şi comunităţile noastre: „Preaiubitule, îţi amintesc să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele! Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei. Aşadar, nu te ruşina de mărturia Domnului nostru şi nici de mine, care mă aflu în lanţuri pentru el, ci suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu. Ia ca normă cuvintele sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus! Păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi!” (2Tim 1,6-8.13-14: lectura a doua)

12. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită, tu le dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune.”

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucuria credinţei.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 4 octombrie 2025)