Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (C): Laudă şi mulţumire

(Vatican News - 12 octombrie 2025) E Ziua Domnului. sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Celebrând împreună memorialul morţii şi învierii lui Isus, recunoaştem încă de la început iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi spunem: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea în faţa ta? Dar la tine aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 129/130,3-4).

1. Iertarea şi darul fricii de Dumnezeu

Cântarea de intrare la Sfânta Liturghie este luată din psalmul „De profundis / Dintru adâncuri” cunoscut şi din liturghia noastră catolică pentru cei răposaţi. Este însă mai degrabă o rugăciune biblică a celor vii. Ea a fost de-a lungul istoriei ca o făclie mereu aprinsă pe calea convertirii, a gândirii teologice şi apoi la însoţirea pe drumul din urmă. Cu această rugă stăruitoare înălţată din adâncul inimii psalmistul îşi recunoaşte greşelile vieţii dar manifestă şi speranţa sigură că va primi iertare şi mântuire. Este convins că nu teama de osândă, ci mai degrabă iertarea trezeşte frica sfântă de Dumnezeu. De fapt, este mai dureros să loveşti un tată iubitor decât un stăpân care nu poate fi înduplecat. Încordarea provocată de aşteptarea nocturnă este uşurată de cuvântul liberator. Sugestivă, în acest sens, este imaginea santinelei care face rondul de noapte la templul din Ierusalim: „Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul, spune autorul, mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor”. Avem aici o referire la preoţii care slujeau prin rotaţie la templul din Ierusalim şi care, sosiţi de departe, aşteptau nerăbdători să facă schimbul în zori. Datorită numărului mare, ne putem imagina cu câtă fervoare şi nelinişte aşteptau să se prezinte ca slujitori înaintea Domnului.  Pentru mulţi dintre ei asta se întâmpla o singură dată în viaţă. Venind la noi, ne întrebăm, cum luăm parte la slujbele religioase. Astăzi, preoţi şi credincioşi, stăm încă o dată în faţa Domnului la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Cu ce simţăminte? Este simplă prezenţă de rutină? Ne întoarcem acasă mai primeniţi sufleteşte şi mai conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu în noi şi în relaţiile cu semenii? Rugăciunea zilei are un rol pregătitor la participarea atentă şi activă, de aceea spunem cu credinţă: „Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine si să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele”.

2. „Îţi mulţumim Ţie pentru slava Ta cea mare”

Duminica trecută lecturile liturgice ne-au învăţat să cerem: „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Astăzi liturghia Cuvântului ne învaţă cum să-i aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu „pentru slava sa cea mare”. Este culmea cunoaşterii şi recunoaşterii prezenţei binefăcătoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. La celebrarea Sfintei Liturghii aducem prinosul de mulţumire al întregii Bisericii pentru darul mereu reînnoit al vieţii. Recunoaştem cu credinţă că Isus Cristos prin patima, moartea şi învierea sa a răscumpărat lumea de povara păcatelor. Proclamăm credinţa în Dumnezeu Tată şi Eliberator căruia îi aducem laudă şi mulţumire „prin Cristos Domnul nostru în Duhul Sfânt”. Deoarece în taina Botezului am primit duhul iubirii, îndrăznim să ne adresăm lui Dumnezeu cu încredere filială chemându-l: „Tatăl nostru”. Rugăciunea fiilor realizează o pătrundere a vieţii divine în viaţa noastră. În ea cerem ca manifestarea lui Dumnezeu şi comunicarea vieţii sale divine să se realizeze în noi prin pâinea de toate zilele, prin iertarea primită şi oferită unii altora, prin eliberarea de ademenirile celui rău care încearcă pe toate căile să ne abată de la recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu. Înaintând în vârstă creşte şi dorinţa ca viaţa noastră să fie un răspuns de recunoştinţă la iubirea Tatălui. Participând mai conştient la rugăciunea corală şi neîncetată a Bisericii, însăşi conduita noastră morală capătă sensul trăirii esenţiale „spre slava lui Dumnezeu” întru aducere de mulţumire.        

3. „Laudă continuă - Laus perennis”

„Expresia „Lauda continuă” folosită de monahismul antic creştin se referă la serviciul divin celebrat neîntrerupt zi şi noapte. Ascultând de porunca Domnului „rugaţi-vă fără încetare”, unele comunităţi monastice au prevăzut schimburi de rugăciune astfel ca preamărirea lui Dumnezeu să fie continuă. Mai târziu, practica „laudei continue” a fost fixată pentru anumite ore din zi şi din noapte, devenind „Liturghia orelor” care este obligatorie pentru preoţi şi persoanele consacrate dar este urmată parţial de către tot mai mulţi credincioşi laici. Referindu-se la recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu, Sf. Augustin comentează: „Să nu obosiţi în această laudă. Preamărirea va deveni mâncarea voastră. Lăudându-l veţi căpăta noi puteri iar cel căruia îi aduceţi laudă va deveni mai dulce”. Întreaga viaţă spirituală a persoanelor consacrate iar ulterior rugăciunea liturgică în comun a fost considerată şi numită „opus Dei – lucrarea lui Dumnezeu”. Aceasta stă la baza rodniciei vieţii monastice, dar şi a vieţii creştine în general. În acest sens, Sfântul Benedict stabileşte în regula sa, ca „nimic să nu fie pus înaintea lucrării lui Dumnezeu - Nihil operi Dei praeponatur” (Regula Benedicti 43,3). Nu doar persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, ci tot omul însufleţit de credinţă îl are mereu în faţă pe Dumnezeu şi priveşte realitatea din jur cu ochii lui Dumnezeu. Îi aude glasul în muzica teologică a naturii percepută în peisajele ei, în fenomenele cosmice, în prefacerile sociale, în munca oamenilor, în bucurii şi necazuri şi în mersul lumii de zi cu zi. Omniprezenţa lui Dumnezeu este cântată şi în compoziţia unui rabin din secolul al XVIII-lea, exponentul curentului religios al „hasidimilor” apărut între Polonia şi Ucraina de azi. Cântecul intitulat „Tu” circula în cadrul acestei mişcări de reînnoire spirituală sugerând trăirea cu bucurie în prezenţa lui Dumnezeu: „Oriunde m-aş duce, Tu! Oriunde m-aş opri, Tu! Cer, Tu, pământ, Tu! Oriunde mă întorc, oriunde privesc, numai Tu, iarăşi Tu, mereu Tu!”

4. Recunoştinţa lui Naaman, generalul sirian

Astăzi, lecturile liturgice propun două exemple de preamărire şi mulţumire. Primul este povestit în cartea a doua a Regilor 5,14-17. Naaman, un general sirian lovit de lepră face o lungă călătorie în căutarea leacului şi ajunge la profetul Elizeu. Sfătuit de profet s-a spălat de şapte ori în râul Iordan şi lepra a dispărut. Înţelegând că vindecarea este o lucrare divină, s-a întors la omul lui Dumnezeu cu tot alaiul său şi i-a zis: "Iată, ştiu acum că nu este alt Dumnezeu pe tot pământul decât cel din Israel. Şi acum primeşte, te rog, un dar din partea slujitorului tău". Profetul Elizeu a refuzat orice recompensă, căci darurile sunt gratuite. Observăm că la început, Naaman ezita să se ducă la râul Iordan şi să se scufunde în apă de şapte ori, obiectând că apele râurilor din Siria nu sunt mai prejos decât apele Iordanului. Dar, la sfatul unui servitor, s-a dus, s-a spălat şi trupul lui a devenit iarăşi ca trupul unui prunc şi s-a curăţit. Naaman, pentru a-şi manifesta gratitudinea, i-a cerut profetului îngăduinţa de a lua pământ din ţara lui Israel, atât cât pot duce doi catâri, promiţând că nu vrea să mai aducă jertfă altor dumnezei, ci numai Domnului Dumnezeului lui Israel. A fost hotărârea sa sinceră de a nu se mai închina la idoli. Manifestarea recunoştinţei duce la sporirea credinţei în Dumnezeul cel viu şi adevărat.

5. Recunoştinţa samariteanului vindecat de lepră

Al doilea exemplul de preamărire şi recunoştinţă vine din Evanghelia zilei luată de la sfântul Luca. Îndreptându-se spre Ierusalim, Isus trecea prin ţinutul dinspre Samaria şi Galileea. Intrând într-un sat, l-au întâmpinat zece leproşi, care s-au oprit şi i-au strigat de departe: "Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!" Văzându-i, Isus le-a zis: "Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!" Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic şi a căzut cu faţa la picioarele lui, mulţumindu-i; iar acesta era samaritean. Atunci Isus a spus: "Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?" Apoi i-a zis: "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (Lc.17,11-19).

6. Pe când mergeau, s-au curăţat toţi zece

O boală oribilă. Desfigurând faţa şi mădularele, se credea că lepra şterge de pe chipul omului asemănarea cu Dumnezeu. De aceea leprosul era considerat ca „lovit de Dumnezeu” (tomèh, în ebraică). În consecinţă, potrivit legii, leproşii trebuiau să trăiască izolaţi cât mai departe de societate (cf. Lev 13,22). Însă una şi aceeaşi boală îi făcuse pe cei zece sărmani să umble împreună trecând peste duşmănia proverbială dintre evrei şi samariteni. Strigau de departe avertizând trecătorii de pericolul contagierii. Strigau ca să atragă atenţia lui Isus cerându-i ajutor: „Învăţătorule, ai milă de noi!” Semn că ecoul Evangheliei răzbise până la cei marginalizaţi de societate. Isus i-a auzit şi le-a zis să se arate preoţilor. Aceştia, conform legii, constatau vindecarea şi prin aceasta readmiterea în comunitatea civilă şi religioasă. Deşi cu rănile deschise, cei zece au pornit la drum încrezători în cuvintele lui Isus. Şi lucru surprinzător, fără să ajungă la preoţi, în timp ce mergeau, au fost toţi însănătoşiţi.

7. Unul singur se întoarce preamărind pe Dumnezeu

Însă, doar unul din zece a simţit nevoia de a se întoarce la Isus pentru a-i mulţumi. Şi acesta era de neam străin. Era un samaritean. S-a desprins de ceilalţi şi s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu. S-a apropiat de Isus şi s-a aruncat cu faţa la picioarele lui recunoscând în el prezenţa lui Dumnezeu. Preamărirea lui Dumnezeu cu credinţă şi aducere de mulţumire îl înalţă la o viaţă nouă. Căci Isus i-a zis: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 17,19). Într-adevăr, credinţa în Cristos salvează restabilindu-ne în relaţia profundă cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu alţii..

8. Întristare: „Ceilalţi nouă unde sunt?”

Văzând că doar unu singur s-a întors, Isus a zis cu profundă întristare: „Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin?” Trei întrebări succesive rostite nu ca reproş pentru lipsa de recunoştinţă. Sunt expresia mâhnirii lui Isus pentru faptul că acei sărmani s-au oprit din drumul iniţial, când i-au strigat de departe cu încredere: "Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!" Au beneficiat de întâlnirea cu Isus doar la distanţă, dar au mers apoi în drumul lor şi n-au ajuns să se apropie şi să-l cunoască mai bine. Întâlnirea cu Isus şi îndeosebi cuvintele: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 17,19), arată cât este de importantă statornicia pe drumul credinţei. Înţelegem că minunea însănătoşirii de lepră este semnul unei tămăduiri mai profunde şi mai preţioase decât simpla vindecare fizică. Ea este semnul vieţii celei noi pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Fiul său Isus Cristos. Căci „slava lui Dumnezeu se manifestă în omul care se bucură de viaţă deplină / Gloria Dei, homo vivens” afirmă Sfântul Irineu, părinte şi învăţător al Bisericii.

9. Sănătate şi mântuire

Pagina evanghelică invită la reflecţii ulterioare. Înainte de toate ne face să  deosebim două grade de vindecare: unul, mai superficial, priveşte trupul; altul, mai profund, atinge intimitatea persoanei pe care Biblia o numeşte „inimă” şi de care depinde la toată fiinţa. Vindecarea completă şi radicală este „mântuirea”. Chiar şi limbajul comun, distincţia între „sănătate” şi „salvare/mântuire”, ne ajută să înţelegem că mântuirea este mult mai mult decât sănătatea corporală: este de fapt o viaţă nouă, deplină, definitivă. Lepra trupească era pe timpul lui Isus o „impuritate contagioasă” reglementată de lege. Dispariţia impurităţii trebuia constatată de preoţi. Numai pe baza acestui certificat leproşii puteau fi readmişi în sânul comunităţii (cf. Lev 14,1-37). Există însă o altfel de lepră care contaminează realmente omul şi societatea. Este păcatul orgoliului şi egoismului care generează în oameni nerecunoştinţă, nepăsare, ură şi violenţă. Această lepră a spiritului, care desfigurează chipul umanităţii, nimeni nu o poate vindeca decât numai Dumnezeu. De aceea, Isus,îi spune samariteanului: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit”.

10. Mulţumesc!

Credinţa comportă deschiderea spre harul Domnului, recunoscând că fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou. Dumnezeu ne oferă gratis biletul pentru a viziona zilnic spectacolul răsăritului şi apusului de soare. Cine spune „mulţumesc”, nu consideră totul ca datorat, ci ca un dar care, chiar dacă ajunge prin oameni sau pe căi naturale, provine în definitiv de la Dumnezeu, dătătorul oricărui bine. Iar aducerea de mulţumire înseamnă deschidere spre izvorul darurilor. Aşadar, „mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi!” ( cf. 1Tes 5,18: Aclamaţie la Evanghelie).

11. Merinde de drum pentru zilele următoare

:„Dă-ne, Doamne, credincioşilor tăi duhul rugăciunii şi al preamăririi, pentru ca în toate să-ţi aducem pururi mulţumire” (Liturghia orelor).

12. Rugăciunea Bisericii      

„Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine si să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele”. Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucuria preamării întru aducere de mulţumire. Amin

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 10 octombrie 2025)