Consideraţii omiletice la sărbătoarea „Sfinţirea bazilicii din Lateran”: Ne aşteaptă o casă

(Vatican News – 9 noiembrie 2025) E Ziua Domnului, Paştele săptămânii. Duminica este în chip deosebit ziua adunării liturgice. Creştinii se adună în lăcaşurile de rugăciune, pentru ca ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta Euharistie, să amintească patima, învierea şi slava Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu care i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi.

1. Dedicarea Bazilicii din Lateran, Catedrala Romei

În această duminică sărbătorim aniversarea Sfinţirii Bazilicii din Lateran de către papa Silvestru I la 9 noiembrie 324. Ea este Catedrala Bisericii Romei şi a fost construită de papa Melchiade pe terenul donat în acest scop de împăratul Constantin, alături de palatul Lateran, devenit atunci sediul episcopului Romei. Iniţial ea a fost dedicată Preasfântului Mântuitor iar succesiv şi sfinţilor Ioan Botezătorul (sec.IX) şi Ioan Evanghelistul (sec.XII). În ea s-au ţinut cinci concilii ecumenice, fiind considerată „mama şi capul tuturor bisericilor din oraşul Roma şi din lumea întreagă" cum spune inscripţia în limba latină gravată de două ori în exterior, jos, la intrare: „Omnium ecclesiarum Urbis et Orbis mater et caput”.

2. Semnul comuniunii cu Biserica şi episcopul Romei

Cinstind catedrala episcopului Romei, celebrăm Biserica pe care Sfântul episcop Ignaţiu din Antiohia, martirizat la Roma în timpul împăratului Traian în anul 107, o elogiază spunând că ea „stă în fruntea întregii obşti a dragostei”/ „universo caritatis coetui praesidet”, adică în fruntea întregii creştinătăţi. Condusă de succesorul apostolului Petru, Biserica Romei este fundamentul vizibil al unităţii Bisericii universale. Dedicarea acestei bazilici a fost mai întâi o sărbătoare a oraşului Roma. Ulterior, ea a fost extinsă la toate bisericile de rit roman sau latin, ca semn al unirii cu catedra apostolului Petru şi al comuniunii cu Biserica universală.

3. „A dedica” înseamnă „a pune deoparte pentru Dumnezeu”

Pentru o înţelegere corectă a sfinţirii unei biserici, este potrivită o viziune mai largă asupra ritului dedicării şi a semnificaţiei sale. Tradiţia originală reiterează că „cel mai important rit şi singurul indispensabil pentru dedicarea unei biserici este celebrarea Euharistiei. Totuşi, conform tradiţiei comune a Bisericii din Răsărit şi Apus, se rosteşte şi rugăciunea de dedicare, în care se exprimă intenţia de a dedica Biserica însăşi lui Dumnezeu în veci şi se cere binecuvântarea Lui” (Pont. Rom. 41). Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) mărturiseşte despre sobrietatea străveche a ritului dedicării, care atunci privea doar altarul: „Altarul are acest lucru minunat: că, fiind prin natura sa o piatră simplă, este sfinţit prin faptul că primeşte trupul lui Cristos” (Hom. XXI, PG 61,540). Încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, practica de aşezare a moaştelor martirilor sub altar a fost introdusă în Occident, iar mai târziu (secolul al VI-lea) stropirea locului cu apă sfinţită, dar numai atunci când o clădire păgână a fost transformată într-un loc de cult creştin. În Orient şi Galia, referindu-ne la vechea tradiţie iudaică, a preluat şi ungerea altarului şi a coloanelor bisericii (secolul al VIII-lea). Aceste ungeri au intrat şi în ritul occidental (secolul al X-lea). Aceste informaţii sunt doar o foarte scurtă sinteză istorică pentru a înţelege cum dedicarea altarului constituie elementul original şi principal al ritului.

3. Pregustarea Liturghiei cereşti

 Astăzi, la începutul sfintei Liturghii suntem invitaţi să privim spre „Ierusalimul ceresc” care este scopul ultim al pelerinajului nostru pământesc. Pagina din cartea Apocalipsului descrie simbolic punctul de sosire spre care se îndreaptă întreaga omenire. „Am văzut cetatea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei”. Şi în continuare: „Am auzit un glas puternic de la tron, spunând: „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor” (cf. Ap 21,2-3). „Liturghia pământească, la care participăm, este o pregustare a liturghiei cereşti care se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care călătorim şi unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot; împreună cu întreaga oştire cerească îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi, nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta El însuşi, Viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie” (cf. CBC 1090).

4. Casa lui Dumnezeu între casele oamenilor

Desigur, „pentru a intra în casa lui Dumnezeu, trebuie să trecem un prag, simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii celei noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. Biserica văzută simbolizează casa părintească spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21, 4). Şi din acest motiv biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu, larg deschisă şi primitoare. Să reînnoim propunerea de a-l primi pe Cristos în viaţa noastră prin rugăciune şi fapte bune pentru a construi împreună edificiul spiritual al Bisericii, în care fiecare personal - familii şi comunităţi - este o piatră preţioasă.

5. Primele lăcaşuri creştine

Se ştie că încă din timpul apostolilor creştinii obişnuiau să se întâlnească în anumite încăperi pentru a se ruga împreună, pentru a proclama şi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a participa la celebrarea Euharistiei, memorialul morţii şi învierii lui Cristos. Ei împlineau astfel testamentul lui Isus: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi… Luaţi şi beţi din acesta toţi… Faceţi aceasta în amintirea mea”. La început, aceste reuniuni se ţineau în case particulare şi pentru faptul că Biserica nu era recunoscută şi mult timp persecutată, însă creştinii au rezistat căutând să obţină recunoaşterea dreptului de a avea lăcaşuri de închinare. Astfel, la procesul Sfântului Iustin şi al însoţitorilor săi din anul 165/166, prefectul Rusticus a întrebat: „Unde vă adunaţi voi?”. Iustin a răspuns: „Fiecare unde poate şi unde preferă; tu crezi că noi ne adunăm într-un singur loc, dar nu este aşa, deoarece Dumnezeul creştinilor, care este nevăzut, nu este prezent doar într-un anumit loc, ci El umple cu prezenţa sa cerul şi pământul, şi credincioşii săi îi aduc laudă şi preamărire în orice loc” (Actele martirajului Sfântului Iustin şi al Însoţitorilor săi). În răspunsul său, marele apologet Iustin repetă în faţa judecătorului ceea ce Isus spusese femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Femeie, crede-mă că a venit ceasul când… „adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore (In 4, 21- 24).

6.  Templul spiritual şi locul de cult

Fără îndoială, cultul „în duh şi adevăr” (In 4, 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc, cele mai importante sunt „pietrele vii”, strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1Pt 2, 4-5). Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt, „noi suntem templul Dumnezeului celui viu” (2Cor 6, 16). Potrivit Catehismului Bisericii Catolice Cristos înviat este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, „locul unde sălăşluieşte slava lui”; prin harul lui Dumnezeu, creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt, pietre vii din care este zidită Biserica (CBC 1197). Cu toate acestea, Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută.

7. Cuvântul întrupat „şi-a ridicat cortul între noi”

La împlinirea timpurilor, însuşi Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi. De aceea, în viaţa umană, semnele şi simbolurile ocupă un loc important. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală, omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Ca fiinţă socială, omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj, prin gesturi, prin acţiuni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. Marile religii ale omenirii dau mărturie, adesea în chip impresionant, despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. Liturghia Bisericii presupune, înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane, conferindu-le demnitatea de semne ale harului, ale noii creaţii în Isus Cristos.  

8. Semnificaţia bisericii văzute

Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată, creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. Astăzi avem capele, biserici, bazilici, domuri, catedrale, iar la 9 noiembrie sărbătorim aniversarea dedicării adică a destinării pentru cultul divin a Bazilicii din Lateran, catedrala Romei. Ce înseamnă Biserica în sensul de loc de cult? Răspunsul poate fi formulat astfel: Bisericile văzute nu sunt simple locuri de adunare, ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc, devenită locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos. Sfântul episcop Cezar de Arles (470-573) într-o frumoasă predică susţinută cu ocazia sărbătorii Bisericii-mamă amintea credincioşilor că prin Botez toţi au devenit temple adevărate şi vii ale lui Dumnezeu: „Cu bucurie şi veselie celebrăm astăzi, fraţilor preaiubiţi, ziua de naştere a acestei biserici: dar templul viu şi adevărat al lui Dumnezeu trebuie să fim noi. Acest lucru, fără îndoială, este adevărat. Totuşi, popoarele creştine obişnuiesc să celebreze solemnitatea Bisericii-mamă, deoarece ştiu că s-au renăscut din punct de vedere spiritual chiar în ea” „Cristos ne-a ajutat, fraţilor preaiubiţi, să cinstim astăzi cu nespusă bucurie ziua de naştere a acestei biserici, dar nu uitaţi că noi trebuie să fim templul adevărat şi viu al lui Dumnezeu” (Sf. Cezar din Arles, Pred. 229). (Din Predicile sfântului Cezar din Arles, episcop (Pred. 229, 1-3: CCL 104, 905-908).

9. Sunteţi templul lui Dumnezeu

Isus învaţă că templul lui Dumnezeu este, în primul rând, inima omului care a primit cuvântul său. Vorbind despre sine şi despre Tatăl Isus spune: „Dacă cineva mă iubeşte…Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14, 23). Iar Paul scrie creştinilor din Corint: „Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor 3,16) Aşadar, templul nou al lui Dumnezeu este credinciosul. Dar locul prezenţei lui Dumnezeu şi al lui Cristos este şi comunitatea: „unde doi sau trei sunt reuniţi în numele lui” (Mt 18,20). La rândul său conciliul Vatican II ajunge să numească familia creştină o „biserică domestică” (LG 11), adică un mic templu al lui Dumnezeu, tocmai pentru că, datorită sacramentului căsătoriei ea este, în gradul cel mai înalt, locul în care „doi sau mai mulţi” sunt reuniţi în numele său.

10. Casa Poporului lui Dumnezeu

 Câteva întrebări. Pentru ce noi creştinii dăm atâta importanţă bisericii, ca locaş de cult şi comunitate, dacă fiecare personal îl poate adora pe Tatăl în duh şi adevăr în propria inimă, sau în casa sa? Pentru ce această obligaţie de a ne duce în biserică şi a face parte dintr-o comunitate? Răspunsul stă în faptul că Isus Cristos nu ne mântuieşte separat unii de alţii. Căci, „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-L cunoască în adevăr să-L slujească în sfinţenie”. Deci Isus a venit să-şi formeze un popor, o comunitate de persoane în comuniune cu El şi între ele" (LG 9). Ceea ce înseamnă casa de locuit pentru o familie, este biserica pentru familia lui Dumnezeu. Este semnul vizibil al comunităţii creştine.

11. A merge la biserică

În cartea sa Confesiuni (VIII, 2, 4-5), Sfântul Augustin povesteşte cum s-a petrecut convertirea de la păgânism a marelui retor şi filozof roman Mario Victorin. Convins de acum de adevărul creştinismului, îi spunea preotului Simplician: „Să ştii că eu sunt deja creştin”. Simplician îi răspundea: „Nu cred până nu te văd în biserica lui Cristos”. El replica: „Ce, pereţii sunt cei care ne fac creştini?” Şi situaţia a durat aşa neschimbată mult timp. Însă într-o zi Victorin a citit în Evanghelie cuvintele lui Isus: „Cine se va ruşina de mine în lumea aceasta şi eu mă voi ruşina de el înaintea Tatălui meu”. A înţeles atunci că respectul uman, gândul şi teama de ceea ce vor spune colegii săi îl făceau să nu meargă la biserică. Atunci s-a dus la Simplician şi i-a spus: „Să mergem la biserică, vreau să mă fac creştin”. Cred că această istorie are ceva de spus şi astăzi multor persoane din lumea culturii şi nu numai.

12. Înfrumuseţarea bisericii şi a sufletului

„Aşadar, preaiubiţilor, dacă vrem să celebrăm cu bucu­rie ziua de naştere a bisericii, nu trebuie să distrugem prin faptele noastre rele templul viu al lui Dumnezeu. Voi vorbi în aşa fel încât toţi să mă poată înţelege: de fiecare dată când venim în biserică, să pregătim sufletele noastre aşa cum am vrea să găsim templul lui Dumnezeu. Vrei să găseşti o bazilică strălucitoare? Nu-ţi păta sufletul cu murdăriile păcatului. Dacă vrei ca bazilica să fie plină de lumină, aminteşte-ţi că şi Dumnezeu vrea ca în sufletul tău să nu fie întuneric. Fă mai degrabă în aşa fel încât, aşa cum spune Domnul, în ea să stră­lucească lumina faptelor bune, ca să fie preamărit cel care stă în ceruri. După cum tu intri în biserică, tot aşa Dumnezeu vrea să intre în sufletul tău. A afirmat aceasta el însuşi când a spus: „Voi locui în mijlocul lor şi voi merge împreună cu ei” (cf. Lev 26,11.12).

13. Ne aşteaptă o casă, un cort

Cortul lui Dumnezeu cu oamenii. În aceste zile de noiembrie, Biserica ne propune pomenirea răposaţilor, a tuturor celor răposaţi, şi a celor de care nimeni nu-şi aduce aminte, nici măcar numele, care este însă scris în mâinile lui Dumnezeu, în mintea sa, în inima sa. Noi îi amintim desigur cu profundă nostalgie şi afecţiune pe cei dragi ai noştri, recunoscători pentru iubirea care ne-a unit, pentru momentele frumoase împărtăşite, cu un văl de tristeţe pentru separarea morţii, dar şi cu încredere şi speranţă. Privim înapoi cu amintirea scumpă a multor persoane dar mai ales privim înainte, la viitorul care ne aşteaptă, care nu este întunecat, de temut, nesigur, dar plin de lumină şi de mângâitoare speranţă. Ne aşteaptă o casă, un cort, cum spune cartea Apocalipsului: „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor”. Un cort primitor, frumos, luminat, mare, pentru o viaţă fără lacrimi, suferinţe, greşeli, într-o comuniune plină de mângâiere şi îndurătoare afecţiune. Cortul în care Dumnezeu locuieşte cu noi şi noi cu El; în care nu mai suntem simpli oaspeţi dar care este întocmai casa noastră, răspuns gratuit şi generos la setea noastră de fericire şi speranţă. „Celui ce îi este sete, eu îi voi da să bea fără plată la izvorul vieţii”. Centrul vital al acestei vieţi depline este relaţia cu Dumnezeu. Dumnezeu pentru noi şi noi pentru Dumnezeu, în reciprocitatea iubirii; cea a lui Dumnezeu infinit mai mare şi trainică şi cea a noastră deşi mică şi firavă, dar adevărată, purificată de orice mică greşeală şi mărită de harul Domnului. Aceasta este viaţa veşnică, plinătatea vieţii şi a bucuriei: a fi mereu cu Domnul, iubiţi de El, iubindu-L din toată inima. Acesta este secretul fericirii adevărate, al beatitudinii, care deja poate locui inima noastră, dându-i mângâiere şi tărie chiar în dificultăţi, umplând-o cu însăşi viaţa lui Dumnezeu, dăruită gratis celor care se încred cu ascultare de bunăvoie. Dumnezeu cu noi şi noi cu Dumnezeu, împreună, în misterul comuniunii de iubire care este mai tare decât orice rău, chiar decât moartea. Comuniunea pe care o simţim vie şi dătătoare de viaţă în rugăciune, în compania amabilă şi demnă de încredere a altora, în grija şi atenţia celui care este pentru noi şi cu noi, şi noi pentru el şi cu el, în ajutor dezinteresat şi gratuit, în îngăduinţa care ascultă, înţelege, se apropie, în compasiunea ce ne face să întindem mâinile în semn de mângâiere, susţinere, apropiere şi nu îndepărtare, ameninţare şi respingere. Acesta este darul vieţii în noi încă pelerini pe pământ şi în cei care sunt deja, o sperăm şi ne rugăm să fie astfel, în cortul lui Dumnezeu: Dumnezeu cu ei şi pentru ei, şi ei cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, în lumina şi pacea senină a întâlnirii. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru mare este răsplata voastră în ceruri.

14. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, care, din pietre vii şi alese, pregăteşti lăcaş veşnic maiestăţii tale, înmulţeşte în Biserica ta, roadele Duhului Sfânt pe care i l-ai dăruit, pentru ca toţi credincioşii să crească necontenit în har, până când poporul tău va ajunge la plinătatea Ierusalimului ceresc.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi pace în compania celor dragi.
(Radio Vatican –  Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 noiembrie 2025)