Pacea inimii și asceza sfântului Nil cel Tânăr: interviu cu pr. Rinaldo Iacopino

Cetatea Vaticanului - Adrian Dancă
25 noiembrie 2025 - Vatican News. La prezentarea volumului, publicat la editura IF Press din Italia, au luat cuvântul preotul Rinaldo Iacopino, autorul publicației, cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Departamentului pentru cauzele sfinților și administrator apostolic al abației bizantine de la Grottaferrata, și părintele Gabriel Buboi, rectorul Colegiuliu ”Pio Romeno”. 

Numele sfântului Nil cel Tânăr (de la Rossano) este legat de întemeierea în anul 1004 a abației care-i poartă numele de la Grottaferrata, singura mănăstire bizantină de rit grec din apropierea Romei. 

Rinaldo Iacopino este călugăr din congregația ”Societatea Mariei” (marianist), preot bizantin-grec și arhimandrit. Doctor în științe ecleziastice orientale, este profesor de teologie și liturgie orientală. A fost consultant al Departamentului pentru Bisericile orientale. Din 2022 este spiritualul Colegiului ”Pio Romeno”. Asociat al Academiei Pontificale Mariane Internaționale, părintele Iacopino este autorul mai multor publicații proprii și face parte din comitetul științific al mai multor periodice de specializare.  

După prezentarea cărții despre asceza sfântului Nil cel Tânăr, Redacția română Vatican News / Radio Vatican a realizat un scurt colocviu cu autorul cărții, preotul Rinaldo Iacopino. 

De ce este necesar să vorbim și astăzi despre sfântul Nil, deși au trecut peste o mie de ani de la moartea sa? ”Da, au trecut peste o mie de ani”, răspunde pr. Rinaldo Iacopino, ”dar sfântul Nil este mereu actual, în sensul că parcursul său de viață spirituală a fost o intrare sau o pătrundere în adâncurile sufletului, în ceea ce el numește isihia - în dimensiunea ei pozitivă, de întâlnire cu Dumnezeu, și în dimensiunea ei negativă, de confruntare cu demonii – care constă în o coborâre în profunzime, a intra din nou în sine. Așadar, acel «Cunoaște-te pe tine însuți!» al lui Socrate pentru a-l cunoaște apoi pe Dumnezeu. De altfel, în Evanghelia după sfântul Luca, [Isus spune că] «împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru», [entós estin] (cf. Lc 17,21). Întregul drum străbătut de Nil înseamnă o intrare din nou și o coborâre în adâncurile propriei inimi pentru ca acolo să afli împărăția lui Dumnezeu, așadar, să-l afli pe Dumnezeu. În același timp, în inimă  există nu numai scara pe care se urcă la cer, după cum spune Isac Sirul, dar și prăpăstii, gropi și altele, așadar o serie de realități negative. Rămâne adevărat faptul că în adâncul inimii există ori se intensifică bătălia dintre bine și rău, dintre împărăția lui Dumnezeu și «împărăția» diavolului, care există și nu-l putem nega. Drumul parcurs de Nil în purificarea inimii prin isihia, prin asceză este valabil și în timpurile noastre, arătând necesitatea de a coborî în adâncurile inimii noastre, de a ne purifica inima ca să poată vedea fața lui Dumnezeu”.

Ați vorbit astăzi despre isihia, mama tuturor virtuților, iar mulți dintre ascultătorii noștri își doresc să pășească, de o manieră progresivă și adaptată la propriile posibilități, pe calea virtuților. De unde se începe? ”Se începe de la ceea ce spuneam înainte: a coborî în propria inimă unde se vede că există nu numai virtuți, dar și vicii. Primul drum este acela de a le recunoaște, a le obiectiviza, a le spune pe nume. Este ceea ce a făcut, în fond, Evagrie Ponticul cu cele opt «loghismoi» ori vicii capitale. Așadar, primul lucru este să le recunoaștem, să le găsim și să fim conștienți că acestea există. Fiecare persoană este afectată de unul, de mai multe ori de toate dintre ele pentru că suntem cu toții fii ai lui Adam și Evei. Primul pas, așadar, este acela de a recunoaște existența lor, fără teamă. Dacă un bolnav vrea să se vindece, primul lucru de făcut este să recunoască faptul că este bolnav. Apoi, va căuta medicamentul care se opune bolii. Medicamentul opus [viciilor] îl reprezintă, întocmai, virtuțile pe care Evanghelia și Biserica le învață. Primul pas este acela de a recunoaște existența viciilor, iar apoi se poate înainta pentru a le învinge și a dobândi virtuțile care combat viciile”.

Ce sfat al sfântului Nil îl considerați adaptat pentru ascultătorii din timpurile noastre? ”Un sfat care la început ar putea să pară ciudat, dar se referă la necesitatea ascezei. Sfântul Nil a fost criticat deseori de cercetători care considerau că asceza sa este exagerată, aproape de masochism. Nu are nicio legătură cu acestea decât dacă este extrapolată din context. Este important, însă, a înțelege necesitatea ascezei, care în greacă, askesis, înseamnă exercițiu. Așadar, avem nevoie să ne exercităm. Dacă vreau să câștig maratonul, de exemplu, trebuie să fac exerciții, iar dacă vreau să trec examenul de limba arabă, trebuie să fac exerciții de limba arabă și așa mai departe. Trebuie să vedem necesitatea ascezei în sensul ei pozitiv. E adevărat că în timpul Evului Mediu asceza a suferit o transformare în sens negativ, ca o realitate masochistă, legată de călugări, de uzul unui ciliciu, etc. Asceza nu înseamnă nimic din toate acestea. Asceza este înscrisă în Evanghelie și, de aceea, nu este o prerogativă a călugărilor, ci a oricărui creștin, care în fiecare zi este chemat să facă o alegere: către bine sau către rău. Dar pentru a face acest lucru e nevoie de exercițiu. Așadar, exemplul sfântului Nil, cu asceza sa aproape sublimă, cum o numește biograful, este necesară pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare creștin dacă vrea să pășească pe calea către eliberare, ca să ajungă să se elibereze de condiționările exterioare ori interne pe care le avem în inimă, așadar, ca să ajungă să fie cu adevărat liber”.

Pe bună dreptate, la prezentarea cărții ați remarcat că isihia, mama tuturor virtuților, nu este un scop în sine. ”Cu siguranță”, răspunde pr. Iacopino, pentru că ea ”este un mijloc, dar un mijloc necesar: a coborî în propria inimă pentru a vedea eventualele patologii și pentru a trece apoi la aspectul pozitiv, la vindecarea acestor realități. Isihia, dacă o considerăm, de exemplu, în realitatea ei de tăcere, e necesară pentru a face să tacă simțurile interne și cele exterioare ca să putem asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Deci nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care putem ajunge să-l ascultăm pe Dumnezeu, un mijloc prin care ajungem să ne purificăm inima ca să ne putem ruga cu adevărat, ca să putem avea un adevărat colocviu cu Dumnezeu. Este, într-un fel, ceea ce găsim în cartea Apocalipsului: Eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și îmi deschide ușa, eu voi intra la el, voi sta la masă cu el și el cu mine (Ap 3,20). Isihia, așadar, înseamnă a face să tacă simțurile exterioare și interioare ca să-l putem auzi pe Cel care bate la ușă. Înseamnă a ajunge la tăcere, a înceta să mai auzim glasul ori zarva noastră ca să putem auzi cu adevărat glasul care ne cheamă”.