Leon XIV la Istanbul. Cine este Isus pentru noi? Ce înseamnă, în esența sa, să fii creștin?

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News – 28 noiembrie 2025. Cu aceste cuvinte s-a adresat papa Leon al XIV-lea episcopilor, preoților, diaconilor, călugărilor, călugărițelor și lucrătorilor pastorali în cadrul întâlnirii de rugăciune care a avut loc la Catedrala Sfântul Duh, din Istanbul, în cursul dimineții de vineri, 28 noiembrie a.c., în cea de-a doua zi a călătoriei apostolice în Turcia.

Exprimându-și bucuria de a se afla în Turcia, ținut "unde istoria poporului Israel se întâlnește cu creștinismul în devenire, unde Vechiul și Noul Testament se îmbrățișează și unde sunt scrise paginile a numeroase concilii", pontiful a evocat rădăcinile îndepărtate ale credinței care ne unește, amintind că "părintele nostru Avraam a plecat din Urul Caldeilor și apoi, din regiunea Haran, la sudul Turciei de astăzi, pornind spre Țara Promisă (cf. Gen 12,1)".

«La împlinirea timpului» – a continuat – «după moartea și învierea lui Isus, discipolii săi s-au îndreptat și ei spre Anatolia, iar în Antiohia – unde Sfântul Ignațiu a devenit mai târziu episcop – au fost numiți pentru prima dată "creștini" (cf. Faptele Apostolilor 11, 26). Din acest oraș, Sfântul Paul a început unele dintre călătoriile sale fondând numeroase comunități. Și tot pe coasta peninsulei Anatolia, la Efes, potrivit unor surse antice, a trăit și a murit evanghelistul Ioan, ucenicul iubit al Domnului (cf. Sfântul Irineu, Adversus Haereses, III, 3, 4; Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica, V, 24, 3).

De asemenea, ne amintim cu admirație de marele trecut bizantin, de impulsul misionar al Bisericii din Constantinopol și de răspândirea creștinismului în Levant. Chiar și astăzi, în in Türkiye trăiesc multe comunități creștine de rit oriental, precum armenii, sirienii și caldeenii, precum și cele de rit latin. Patriarhia Ecumenică continuă să fie un punct de referință atât pentru propriii credincioși greci, cât și pentru cei care aparțin altor confesiuni ortodoxe.»

Să adoptăm perspectiva Evangheliei, luminată de Duhul Sfânt

«Dragi prieteni» – a mai spus pontiful – «și voi sunteți născuți din această bogată istorie. Astăzi, voi sunteți comunitatea chemată să cultive sămânța credinței transmisă nouă de Avraam, de Apostoli și de Părinți. Istoria care vă precedă nu este pur și simplu ceva ce trebuie amintit și apoi arhivat într-un trecut glorios, în timp ce privim cu resemnare faptul că Biserica Catolică a devenit numeric mai mică. Dimpotrivă, suntem îndemnați să adoptăm perspectiva Evangheliei, luminată de Duhul Sfânt.

Și când privim cu ochii lui Dumnezeu, descoperim că El a ales calea smereniei pentru a coborî printre noi. Acesta este stilul Domnului, pe care suntem chemați să-l mărturisim: profeții anunță promisiunea lui Dumnezeu vorbind despre un mic lăstar care va încolți (cf. Is 11,1), iar Isus îi laudă pe cei mici care au încredere în El (cf. Mc 10,13-16), afirmând că Împărăția lui Dumnezeu nu se impune prin atragerea atenției (cf. Lc 17,20-21), ci se dezvoltă ca cea mai mică dintre toate semințele plantate în pământ (cf. Mc 4,31).»

Logica smereniei este adevărata forță a Bisericii

Reliefând că logica smereniei este adevărata forță a Bisericii, papa Leon al XIV-lea a precizat, totodată, că aceasta «nu constă în resursele și structurile sale, iar roadele misiunii sale nu derivă din consensul numeric, puterea economică sau relevanța socială.» «Dimpotrivă» – a subliniat – «Biserica trăiește în lumina Mielului și, adunată în jurul Lui, este condusă pe drumurile lumii de puterea Duhului Sfânt. În această misiune, ea este chemată să aibă întotdeauna încredere în promisiunea Domnului: Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția (Lc 12, 32).  În acest sens, să ne amintim aceste cuvinte ale Papei Francisc: "Într-o comunitate creștină în care credincioșii, preoții și episcopii nu urmează această cale a micimii, nu există viitor […] Împărăția lui Dumnezeu încolțește în (n.n. ceea ce este) mic, întotdeauna în (n.n. ceea ce este) mic." (Omilia la Santa Marta, 13 decembrie 2019).»

O comunitate mică, dar roditoare ca sămânță și aluat al Împărăției

Spunând că Biserica care trăiește în Turcia, deși mică, rămâne roditoare ca sămânță și aluat al Împărăției, pontiful a încurajat cultivarea unei atitudini spirituale de speranță încrezătoare, bazată pe credință și unire cu Dumnezeu. «Într-adevăr, este nevoie să mărturisim Evanghelia cu bucurie și să privim spre viitor cu speranță»  – a mai spus papa Leon al XIV-lea.

«Unele semne ale acestei speranțe sunt deja vizibile: să cerem, așadar, Domnului harul de a le recunoaște și de a le cultiva; altele, poate, vor trebui exprimate în mod creativ de noi, perseverând în credință și mărturie» –  a reliefat, spunând: «Printre semnele cele mai frumoase și promițătoare, mă gândesc la mulți tineri care bat la ușile Bisericii Catolice, aducând cu ei întrebările și preocupările lor. În acest sens, vă îndemn să continuați munca pastorală riguroasă pe care o desfășurați; vă încurajez, de asemenea, să ascultați și să însoțiți tinerii și să vă ocupați de acele domenii în care Biserica din această țară este chemată să lucreze în mod special: dialogul ecumenic și interreligios, transmiterea credinței populației locale și serviciul pastoral pentru refugiați și migranți.

Acest ultim aspect merită o reflecție. Prezența semnificativă a migranților și refugiaților în acest ținut reprezintă, de fapt, o provocare pentru Biserică de a-i primi și servi pe cei mai vulnerabili. În același timp, această Biserică este formată din străini, iar mulți dintre voi – preoți, călugărițe, lucrători pastorali – proveniți din alte țări.» Pontiful a spus că această realitate necesită un angajament special față de aculturație, deoarece comunicarea Evangheliei trece prin aculturație.

Importanța esenței credinței și a faptului de a fi creștin

Amintind că primele opt Concilii Ecumenice au fost celebrate în ținutul Turciei de astăzi și că, în acest an, se împlinesc 1700 de ani de la primul Conciliu de la Niceea, "o piatră de hotar în călătoria Bisericii și a întregii umanități" (Papa Francisc, Discurs adresat Comisiei Teologice Internaționale, 28 noiembrie 2024), Sfântul Părinte l-a definit "un eveniment care este încă relevant astăzi", prezentând câteva provocări pe care a dorit să le menționeze.

«Primul» – a spus –  «este importanța înțelegerii esenței credinței și a faptului de a fi creștin. În jurul Simbolului credinței, Biserica din Niceea a redescoperit unitatea (cf. Spes non confundit. Bula de proclamare a Jubileului ordinar al anului 2025, n. 17). Prin urmare, nu este doar o formulă doctrinară, ci un îndemn de a căuta întotdeauna, chiar și în cadrul sensibilităților, formelor de spiritualitate și culturilor diferite, unitatea și esențialitatea credinței creștine în jurul centralității lui Cristos și a Tradiției Bisericii. Niceea ne îndeamnă și astăzi să reflectăm asupra acestui lucru: cine este Isus pentru noi? Ce înseamnă, în esența sa, să fii creștin? Simbolul credinței, mărturisit în unanimitate și în comun, devine astfel un criteriu de discernământ, o busolă de orientare, un pivot în jurul căruia trebuie să se învârtă credința și acțiunile noastre. Și vorbind despre legătura dintre credință și fapte, aș dori să mulțumesc organizațiilor internaționale, în special Caritas Internationalis și Kirche in Not, pentru sprijinul acordat activităților caritabile ale Bisericii și în special pentru ajutorul acordat victimelor cutremurului din 2023.

A doua provocare se referă la nevoia urgentă de a redescoperi în Cristos chipul lui Dumnezeu Tatăl. Niceea afirmă divinitatea lui Isus și egalitatea sa cu Tatăl. În Isus găsim adevărata față a lui Dumnezeu și cuvântul său definitiv asupra umanității și istoriei. Acest adevăr ne provoacă constant în privința reprezentărilor noastre despre Dumnezeu atunci când acestea nu corespund cu ceea ce ne-a revelat Isus și ne cheamă să discernem în mod critic formele credinței noastre, rugăciunea noastră, viața noastră pastorală și spiritualitatea noastră în general. Dar există și o altă provocare, pe care aș defini-o ca o "întoarcere la arianism", prezentă în cultura de astăzi și uneori chiar în rândul credincioșilor: atunci când îl privim pe Isus cu admirație umană, poate chiar cu un spirit religios, dar fără a-l considera cu adevărat ca fiind Dumnezeul viu și adevărat prezent printre noi. Faptul că El este Dumnezeu, Domnul istoriei, este oarecum ascuns, iar noi ne limităm să-L considerăm o mare figură istorică, un învățător înțelept, un profet care a luptat pentru dreptate și nimic mai mult. Niceea ne amintește: Isus Cristos nu este o figură a trecutului; El este Fiul lui Dumnezeu prezent printre noi, care călăuzește istoria spre viitorul pe care Dumnezeu ni l-a promis.

În cele din urmă, o a treia provocare: medierea credinței și dezvoltarea doctrinei. Într-un context cultural complex, Crezul de la Niceea a reușit să medieze esența credinței prin categoriile culturale și filosofice ale vremii. Cu toate acestea, câteva decenii mai târziu, la Primul Conciliu de la Constantinopol, vedem că acesta a fost aprofundat și extins și, tocmai datorită acestei aprofundări a doctrinei, s-a ajuns la o nouă formulare: Crezul de la Niceea-Constantinopol, cel mărturisit în mod obișnuit în celebrările noastre duminicale. Și aici învățăm o mare lecție: este întotdeauna necesar să mediem credința creștină în limbile și categoriile contextului în care trăim, așa cum au făcut Părinții la Niceea și la alte Concilii.

În același timp, trebuie să distingem esența credinței de formulele și formele istorice care o exprimă, care rămân întotdeauna parțiale și provizorii și se pot schimba pe măsură ce aprofundăm înțelegerea doctrinei. Să ne amintim că noul Învățător al Bisericii, John Henry Newman, insistă asupra dezvoltării doctrinei creștine, deoarece aceasta nu este o idee abstractă și statică, ci reflectă chiar misterul lui Cristos: este, așadar, dezvoltarea internă a unui organism viu, care scoate la lumină și explică mai bine esența fundamentală a credinței.

Dragi prieteni, înainte de a vă lua rămas bun, aș dori să amintesc figura atât de dragă vouă a Sfântului Ioan al XXIII-lea, care a iubit și a slujit acest popor, spunând: "Îmi place să repet ceea ce simt în inima mea: iubesc această țară și poporul ei" [Fie ca Preasfânta Maria, Theotokos, să mijlocească pentru voi și să vă protejeze. Vă mulțumesc!]