Papa: Isus Cristos, centrul existenței noastre

Vatican News

Confruntați cu ”provocările” actuale care trebuie ”abordate” și cu ”schimbările bruște” care ”provoacă” și ”ridică întrebări, punând probleme nemaiîntâlnite până acum”, este posibil să ”răspundem cerințelor vocației pe care am primit-o doar punându-L pe Cristos în centrul existenței și misiunii noastre”. În biserica sfântul Anselm, de pe Colina Aventinului din Roma, papa Leon al XIV-lea, care în după-amiaza zilei de marți, 11 noiembrie a.c., a prezidat Sfânta Liturghie pentru cea de-a 125-a aniversare a sfințirii, a invitat credincioșii să-L facă pe Isus centrul vieții lor, traducând ”acel act de credință” prin care îl recunosc ca Mântuitor ”în rugăciune, în studiu, în angajament pentru o viață sfântă”.

Inițiativa papei Leon al XIII-lea

A fost o Liturghie solemnă, animată de cântări gregoriene, celebrată de Sfântul Părinte în lăcașul de cult dorit cu ardoare de papa Leon al XIII-lea, ”care a promovat construirea sa”, sfințit la 11 noiembrie 1900 pentru a încununa înființarea ”Institutului internațional Sant'Anselmo” în 1887 și nașterea Confederației benedictine, pe 19 aprilie 1893, după ce papa Pecci însuși a invitat diferite congregații benedictine să se reunească.

Ajutor pentru credincioși

Conform intențiilor predecesorului său, a amintit papa Leon al XIV-lea în omilia sa, construirea bisericii, ”împreună cu cea a Colegiului internațional adiacent, urma să contribuie la consolidarea prezenței benedictine” în rândul poporului lui Dumnezeu ”și în lume”, ”convins” că Ordinul Sfântului Benedict și călugării săi ar putea ”fi de mare ajutor pentru binele” credincioșilor ”într-o perioadă plină de provocări, cum ar fi tranziția de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea”.

Viața călugărească și benedictinii

În acest sens, papa Leon s-a oprit asupra caracteristicilor vieții călugărești, care încă de la origini a fost ”o realitate «de frontieră», care i-a determinat pe bărbați și femei curajoși să înființeze centre de rugăciune, muncă și caritate” în locurile ”cele mai îndepărtate și inaccesibile”, adesea transformate ”în terenuri fertile și bogate, din punct de vedere agricol și economic, dar mai ales din punct de vedere spiritual”, atât de mult încât mănăstirile s-au remarcat ca locuri ”de creștere, pace, ospitalitate și unitate, chiar și în cele mai întunecate perioade ale istoriei”. El a evidențiat că tot ceea ce se întâmplă la sfântul Anselm este o slujire adusă Bisericii, ”în primul rând pentru Liturghie, apoi în Lectio divina, în cercetare, în pastorație, cu implicarea călugărilor din întreaga lume și cu deschidere față de clerici, călugări și călugărițe, precum și laici din cele mai diverse medii și condiții”: ”Mănăstirea, Institutul Liturgic și activitățile pastorale legate de biserică, în conformitate cu învățăturile sfântului Benedict, trebuie astfel să crească din ce în ce mai sinergic ca o autentică ”școală a slujirii Domnului”: ”Din acest motiv, am considerat complexul în care ne aflăm ca o realitate care trebuie să aspire să devină o inimă pulsantă în marele corp al lumii benedictine, cu biserica în centrul său, conform învățăturilor sfântului Benedict”.

Biserica, loc de întâlnire între om și Dumnezeu

Speranța papei este ca ”în stupul harnic de la sfântul Anselm”, biserica să fie ”locul de unde totul începe și la care totul se întoarce pentru a găsi verificarea, confirmarea și aprofundarea înaintea lui Dumnezeu”. De asemenea, pontiful a amintit cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea, rostite în timpul vizitei sale la Institutul Pontifical, la 1 iunie 1986, cu ocazia centenarului acestuia, referitoare la sfântul Anselm, care ”amintește tuturor [...] că, cunoașterea misterelor divine nu este atât o realizare a geniului uman, cât un dar pe care Dumnezeu îl oferă celor umili și și celor care cred”. Un ”mesaj profetic”, cu speranța pontifului că va ajunge de pe Colina Aventinului ”la Biserică și la lume, ca împlinire a misiunii” poporului lui Dumnezeu de a proclama lucrările Atotputernicului: ”Sfințirea este momentul solemn din istoria unui edificiu sacru în care acesta este consacrat ca loc de întâlnire între spațiu și timp, între finit și infinit, între om și Dumnezeu: o poartă deschisă către eternitate, unde sufletul găsește un răspuns la ”tensiunea dintre circumstanțele momentului și lumina timpului, a orizontului mai larg [...]”.

Chemați să-L ducem pe Cristos tuturor

Pontiful s-a referit și la Sacrosanctum Concilium pentru a explica ce este Biserica, definită de documentul conciliar ca fiind ”umană și divină, vizibilă, dar înzestrată cu realități invizibile, ferventă în acțiune și dedicată contemplării, prezentă în lume și totuși pelerină; [...] în așa fel, totuși”, încât ceea ce este ”uman este ordonat și subordonat divinului, vizibilul invizibilului, acțiunii contemplării, realitatea prezentă cetății viitoare spre care ne îndreptăm”. Toate acestea nu sunt altceva decât experiența ”fiecărui bărbat și a fiecărei femei” în căutarea sensului, ”care au nevoie de «Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu»”: ”Suntem chemați să-L căutăm și să-i aducem pe toți cei pe care îi întâlnim, recunoscători pentru darurile pe care ni le-a dat și, mai presus de toate, pentru iubirea cu care ne-a precedat”.