”Magnifica humanitas”. Amplu rezumat al primei enciclice a papei Leon XIV

Isabella Piro – Cetatea Vaticanului 
25 mai 2026 – Vatican News. ”Umanitatea magnifică creată de Dumnezeu se află astăzi în fața unei alegeri decisive: să ridice un nou turn Babel ori să edifice cetatea în care Dumnezeu și umanitatea locuiesc împreună”. Începutul primei enciclice a lui Leon al XIV-lea, ”Magnifica humanitas”, rezumă motivațiile de fond și scopul acesteia. Publicată astăzi, 25 mai a.c., enciclica a fost semnată de papa pe 15 mai, la 135 de ani de la promulgarea scrisorii enciclice ”Rerum novarum” a lui Leon al XIII-lea. Papa Prevost a preluat moștenirea predecesorului său și a scris o enciclică socială care abordează una din principalele provocări ale epocii contemporane, inteligența artificială (IA).

În cinci capitole, cu o introducere și o concluzie, Magnifica humanitas pornește de la un principiu: tehnologia nu este ”o forță antagonistă în raport cu persoana” (4), nici ”un rău în sine” (9). Cu toate acestea, ea ”nu este neutrală pentru că asumă chipul celui care o gândește, o finanțează, o reglementează și o folosește”. De aici, îndemnul pontifului de ”a construi în bine” și de ”a rămâne umani”, urmând logica unei coresponsabilități curajoase, a subsidiarității și a comuniunii pentru ca ”lumea să poată să recunoască... în inima ființei umane locul în care Dumnezeu dorește să locuiască” (16).

Doctrina socială a Bisericii este teologie a comuniunii

Primul capitol, ”O gândire dinamică și credincioasă Evangheliei”, reparcurge doctrina socială a Bisericii în magisteriul recent și în Conciliul Vatican II, punând în lumină ”caracterul dinamic” al acesteia (17). Departe de a fi ”un repertoriu de principii și norme de aplicat”, doctrina socială a Bisericii este mai degrabă ”un drum de discernământ comunitar”, o ”teologie a comuniunii în istorie” (27) care orientează lectura evenimentelor în lumina Evangheliei. Leon al XIV-lea amintește gândirea predecesorilor săi, de la Pius al XII-lea, primul care folosește expresia ”doctrina socială a Bisericii” (exortația apostolică «Menti nostrae» din 1950), până la papa Francisc, trecând firește prin ”Rerum novarum” din 1891, considerată ”piatra de hotar pentru evoluția magisteriului social” (30). În epocile respective, fiecare succesor al lui Petru ”a scos la iveală diferitele aspecte ale unui patrimoniu unic: demnitatea persoanei, valoarea muncii, destinația universală a bunurilor, solidaritatea și subsidiaritatea, îngrijirea creației, centralitatea păcii și a fraternității” (45).

Demnitatea umană: persoana nu este o resursă de exploatat

În al doilea capitol, Leon al XIV-lea enumeră ”Fundamentele și principiile doctrinei sociale a Bisericii”, punând printre primele demnitatea persoanei, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Este necesară amintirea acestui fundament pentru că ”presiunea noilor ideologii și anumite interese foarte puternice” pot reduce persoana la ”o resursă de folosit și de exploatat” ori la ”ceea ce realizează ori produce” (51). Dimpotrivă, ”demnitatea fundamentală a oricărei persoane nu se dobândește și nu se merită, nici nu are nevoie să fie demonstrată” (53). Un alt fundament al Doctrinei sociale a Bisericii este inviolabilitatea drepturilor omului, primul dintre care este cel la viață, ”de la concepere până la încheierea ei naturală”, iar în această privință, Leon al XIV-lea definește avortul provocat, uciderea celor nevinovați și eutanazia drept ”alegeri grav ilicite” (55). Al treilea fundament este recunoașterea drepturilor minorităților, acordând o atenție specială femeilor, în favoarea cărora pontiful cere ”alegeri concrete” în legi, în domeniul muncii, în educație, în responsabilitățile sociale și politice pentru ca ele să fie cu adevărat ascultate și puse în valoare (57).

Imorală și inacceptabilă, eliminarea ori supunerea unei națiuni

Cât privește principiile doctrinei sociale a Bisericii, Leon al XIV-lea enumeră cinci: primul este binele comun, ”forma socială a demnității recunoscute fiecăruia” (59). Asupra unui punct papa este deosebit de ferm: ”Promovarea binelui comun nu va putea să fie niciodată separată de respectul față de dreptul popoarelor de a exista, de a-și păstra identitatea și de a contribui cu propria originalitate la familia națiunilor”. Prin urmare, ”orice încercare ori proiect de eliminare ori de supunere a unei națiuni este grav imorală și, de aceea, inacceptabilă” (64).

Tehnologia să nu fie concentrată în câteva mâini

Al doilea principiu privește destinația universală a bunurilor, iar în alte puncte ale enciclicei, Leon al XIV-lea insistă asupra necesității ca cunoștințele și tehnologiile să nu fie concentrate în mâinile câtorva oameni, alimentând distanțarea dintre cei incluși și cei excluși de revoluția digitală (67). Decurg de aici al treilea și al patrulea principiu menționat, subsidiaritatea (68) – care cere depășirea paternalismului și a asistențialismului în favoarea coresponsabilității – și solidaritatea (73), ”principiu și virtute” care se opune indiferenței și ține cont de popoare și de generațiile viitoare.

Dreptatea socială și ”bancul de probă” al migranților

Al cincilea principiu al doctrinei sociale a Bisericii arătat de papa este dreptatea socială, iar în timpul digital, aceasta trebuie să garanteze tuturor un acces echitabil la oportunități, să-i protejeze pe cei mai fragili, să contrasteze ura și dezinformarea, să supună controlului public folosirea datelor și a tehnologiilor, ”astfel încât criteriul să nu fie numai profitul, ci demnitatea oricărei persoane și binele popoarelor” (80). Pentru Leon al XIV-lea, ”bancul de testare decisiv” în acest domeniu îl reprezintă migranții, refugiații, strămutații, iar modul în care îi tratează societatea dovedește ”dacă ideea de dreptate este condusă de frică ori de fraternitate”. Papa a îndemnat în această privință atât la a păstra ”dreptul la speranță” al celor care sunt constrânși să plece, garantând acestora căi sigure și legale, o primire demnă și integrare, cât și la a promova ”dreptul de a rămâne” fiecare în propria țară în pace și siguranță, înfruntând ”cauzele profunde” ale migrațiilor (81).

Abuzurile și examenul de conștiință pentru Biserică

Pentru Leon al XIV-lea, cele cinci principii nu sunt adresate doar societății, dar și Bisericii, chemată la rândul ei să facă ”un examen de conștiință”. Papa îndeamnă la ”asanarea relațiilor și structurilor bisericești de acele distorsiuni care produc inegalități, opacități și samavolnicii”. El îndeamnă la ascultarea celor care au ajuns ”victime de abuzuri spirituale, economice, instituționale, sexuale, de putere și de conștiință”, pentru că acest lucru ”este o parte integrantă a unui parcurs de dreptate care cuprinde recunoașterea daunelor, justa reparație și prevenirea” (89).

E necesar un cod etic împărtășit cu privire la IA

Al treilea capitol, ”Tehnica și dominarea. Măreția persoanei umane în fața promisiunilor IA”, abordează direct tema inteligenței artificiale. Leon al XIV-lea pune în gardă în ceea ce privește ”paradigma tehnocratică”, denunțată deja de papa Francisc, din cauza căreia orice alegere este dictată exclusiv de parametrii de eficiență și de profit (92). Dimpotrivă, tehnologia cea mai puternică nu este necesar și cea mai bună: IA poate să imite și să simuleze omul, dar nu posedă o conștiință morală, empatie, capacitate afectivă, relația și spiritualul. Este necesar, așadar, a se raporta la IA de o manieră sobră și vigilentă, păstrând claritatea cu privire la responsabilitatea fiecărui pasaj al acesteia (accountability) și mizând pe politici și orizonturi juridice adecvate, vigilență independentă și pe educația utilizatorilor. Este nevoie, mai presus de toate, de un cod etic supus unor criterii de dreptate socială împărtășită pentru că ”nu este folositoare o IA mai morală dacă această morală este decisă de câțiva” (107). Fără a mai vorbi de impactul asupra mediului lăsat de noile tehnologii, care cer mari cantități de energie și apă, contribuind la emisiile de carbon și făcând daune Creației (101).

Dezarmarea IA și scoaterea ei din competiția militară

E necesar ca ”IA să fie dezarmată”, insistă Leon al XIV-lea, pentru a o sustrage unei mentalități de competiție militară, economică și cognitivă, pentru a rupe echivalența dintre putere tehnică și dreptul de guvernare, pentru a o sustrage monopolurilor și a o împiedica să domine umanul. Această îndatorire este de ordin etic, tehnic și ecologic pentru IA ”este deja un mediu în care suntem cufundați și o putere cu care trebuie să ne confruntăm” (110). Enciclica critică pe larg transumanismul și postumanismul care interpretează progresul ca depășire a limitelor umanului. Limita, în schimb, nu este un defect de eliminat, ci o dimensiune constitutivă a persoanei pentru că ”ființa umană nu înflorește în pofida limitei, ci deseori prin intermediul limitei” (118), recunoscând în fragilitate și în finitudine locurile în care se maturizează relația, grija și deschiderea față de Dumnezeu și de celălalt.

Progresul tehnicii să nu ducă la regresia inimii

Miza pusă în joc este mare: a face să crească tehnica eliminând limitele umanului înseamnă, în realitate, a face să regreseze inima. Magnifică, deși rănită, umanitatea ”nu trebuie să fie substituită, nici depășită”. Tehnologia îi poate ușura suferințele și deschide noi posibilități, dar nu trebuie să o renege în ceea ce îi este propriu: ”capacitatea de relație și de iubire” (126). În fața IA, adevărata alternativă nu este între entuziasm și teamă, ci între două modalități de a construi progresul: în slujirea popoarelor ori a logicii de putere. O alegere care îi cheamă în cauză pe toți, ”edificarea Babelului ori a Ierusalimului”, cele două ”cetăți” ale omului și ale lui Dumnezeu indicate și de sfântul Augustin (130) începând de la fiecare.

Ecologia comunicării și centralitatea școlii

În capitolul al IV-lea, ”A păstra umanul în transformare. Adevăr, muncă, libertate”, enciclica privește la adevăr ca un bun comun și un element esențial al democrației. În mediul digital, adevărul trebuie declinat într-o ”ecologie a comunicării” astfel încât cultura generată de web să nu devină un instrument de ”omologare și dominare”, ci un spațiu de maturizare pentru ”libertatea interioară și gândirea critică” (136-137). Papa arată câteva instrumente: transparența în logica de selectare a conținutului, tutelarea datelor personale, un jurnalism serios bazat pe argumentare și verificare, o nouă conștientizare în folosirea ”corectă și critică” a IA, integrarea formelor de cunoaștere. O comunicare transparentă și loială se cere, de asemenea, din partea Bisericii, mai ales în ceea privește nedreptățile și abuzurile. Un loc central ocupă în enciclică apelul la o reînnoită alianță educativă pentru ca în tineri să nu se stingă ”dorința de a pune întrebări” din cauza mașinilor perfecte care fac să pară inutilă gândirea umană (140). ”Trebuie să ne învățăm să postim de la IA”, observă Leon al XIV-lea, eliminând inegalitățile în accesul la educație și mizând pe școală ca spațiu în care se învață ”a căuta și a iubi adevărul” și unde se predă ceea ce digitalul nu poate să dea: ”un timp împărtășit pentru a învăța și relații demne de încredere” (147).

Munca să aibă în centru persoana, nu profitul

În ”cea de-a patra revoluție industrială” reprezentată de tranziția digitală, papa remarcă importanța de a tutela demnitatea și valorea muncii. ”Noile modalități de a munci nu sunt neapărat mai bune”, explică pontiful, pentru că tehnologia poate să descalifice lucrătorii, să-i limiteze la funcții marginale, să-i supună unei supravegheri automatizate” (150). Dimpotrivă, este necesar a proiecta sisteme centrate pe persoana umană, nu pe prestația acesteia, pentru că tehnologia poate cu siguranță să ușureze omul de activități apăsătoare ori repetitive, dar nu trebuie să ducă nicidecum la șomaj în numele reducerii costurilor și al creșterii profitului. Într-un cadru în care se profilează forme mai mari de sărăcie și inegalități, provocate de sistemele automatizate care înlocuiesc omul, pontiful își exprimă, de asemenea, speranța într-o reînnoire a organizațiilor sindicale (155).

Dezvoltarea nu se măsoară numai prin PIB

Transformarea digitală trebuie guvernată de o manieră anticipată prin criterii sociale stabile, formare accesibilă și continuă pentru lucrători, responsabilitatea de antrepriză. Pontiful evidențiază, totodată, necesitatea de a depăși Produsul Intern Brut [PIB] ca parametru al gradului de dezvoltare a unei țări, subliniind, în schimb, demnitatea muncii, prosperitatea împărtășită, reducerea inegalităților și salvgardarea mediului. Finanța pentru finanță este într-adevăr diferită de finanța pentru dezvoltare (159-160). Pe linia sfântului papă Paul al VI-lea, enciclica remarcă interdependența dintre pace și dezvoltare, încurajând o cooperare internațională capabilă să definească strategii comune, ”mai ales în favoarea țărilor și a grupurilor mai vulnerabile”, pentru că prosperitatea contribuie la pace ”numai dacă este răspândită, incluzivă și sustenabilă” (163).

Familia, un bun social primar

Puternică, în enciclică, este referința la familie, întemeiată pe uniunea stabilă dintre un bărbat și o femeie. Ea este un ”bun social primar”, ”celula fundamentală și de neînlocuit a oricărei organizări comunitare” (165) care trebuie susținută chiar prin politici de muncă în favoarea stabilității și a ritmurilor umane astfel încât să garanteze echilibrul just al vieții și să tuteleze acea ”capacitate de a construi viitor” care face ca societatea să fie generativă.

”Arhitectura vizibilității” și riscurile privind libertatea

În fine, tema libertății umane, care trebuie păstrată în fața dependenței și a transformării omului în marfă: într-o epocă în care platformele digitale sunt proiectate pentru a captura timpul utilizatorilor și a exploata fragilitatea lor, este urgent a consolida libertatea interioară a fiecăruia și a înfrunta riscul controlului social care decurge din culegerea masivă de date și din folosirea sistemelor de algoritmi. A profila, a prevedea și a orienta comportamentele reprezintă, într-adevăr, ”o putere nouă” (171) care riscă să-i discrimineze pe cei mai slabi. Papa deploră, în mod special, ”arhitectura vizibilității” care premiază și amplifică numai ceea ce este vizibil, modelând opiniile și generând conformism.

Noile sclavii și noul colonialism

IA generează noi forme de sclavie, precum cea a ”trupurilor marcate, mutilate și consumate” (173) ale celor care lucrează la extracția de ”pământuri rare” necesare tehnologiei. De aceea, lupta împotriva noilor sclavii este un alt ”banc de probă decisiv pentru discernământul etic” al transformării digitale. În această privință, Leon al XIV-lea subliniază că ”Biserica își reînnoiește condamnarea fermă a oricărei forme de sclavie, trafic cu ființe umane și transformarea ei în marfă” și reiterează că a nu reacționa ori a tolera aceste ”încălcări grave ale demnității umane” înseamnă, practic, ”a deveni complicii” lor (174). În același timp, papa cere ”iertare cu sinceritate” pentru întârzierea cu care Biserica a condamnat în trecut ”flagelul sclaviei”. Enciclica face referință, de asemenea, la ”noile pământuri rare de putere”, altfel spus, la informațiile vitale, precum cele privind sănătatea și demografia, folosite pentru a orienta strategiile economice. Este vorba aici, explică pontiful, de o față inedită a colonialismului care își însușește datele și transformă viața personală în informații posibil de exploatat făcând din mediul digital un ”spațiu de pradă” (178-179).

A depăși teoria ”războiului just”

În al cincilea și ultimul capitol, ”Cultura puterii și civilizația iubirii”, Leon al XIV-lea își îndreaptă privirea către realitatea războiului. ”Revoluția digitală modifică gramatica conflictelor” și, fără o abordare etică, deciziile privind viața și moartea persoanelor vor fi din ce în ce mai impersonale, prin recursul la forță considerat o ”opțiune imediată și practicabilă” (182-183). La baza acestora se află o ”cultură a puterii” care normalizează războiul și îl reabilitează ca ”instrument de politică internațională”, favorizând reînarmarea. Asupra opiniei publice, care în trecut vedea beligeranța doar ca «extrema ratio», apasă astăzi și narațiuni mediatice polarizante, precum și ”o îngrijorătoare pierdere a memoriei istorice” care ne face lipsiți de o viziune pe termen lung (191). Astăzi, prin urmare, pacea nu mai este înțeleasă ca o îndatorire de asumat, ci ca un interval precar între conflicte. De aceea, Leon al XIV-lea reiterează că, păstrând dreptul la legitima apărare în sensul cel mai strict, este necesar a depăși teoria ”războiului just”, promovând mai degrabă dialogul, diplomația și iertarea (192).

Niciun algoritm nu face războiul acceptabil pe plan moral

Papa Prevost nu ezită să deplore creșterea industriei belice, cursa armamentelor nucleare, apariția noilor actori înarmați – printre care jihadiștii – care urmăresc să perpetueze conflictele ca sursă de putere și de venit. Clar, apoi, este avertismentul privind folosirea armelor legate de IA pentru că ”nu există vreun algoritm care să poată să facă războiul acceptabil din punct de vedere moral”, dimpotrivă, tehnologia ”nu sustrage conflictul lipsei intrinsece de omenie, poate numai să-l facă mai rapid și impersonal, coborând pragul recursului la violență și transformând apărarea într-o previziune operativă, cu victimele reduse la date. În acest fel, ne obișnuiește cu ideea că violența este inevitabilă și trebuie numai optimizată” (198). Sunt necesare, așadar, condiționări etice riguroase, împărtășite la nivel internațional, bazate pe responsabilitatea personală și pe protecția civililor pentru că ”orice tehnologie care face mai ușor să lovești în celălalt fără să-i vezi fața coboară pragul moral al conflictului” (199).

Criza multilateralismului

Cultura puterii provine, de asemenea, din criza multilateralismului și din apariția unui ”multipolarism dezordonat și conflictual” în care predomină neîncrederea în celălalt (201). Puterea dreptului este înlocuită de dreptul cel mai puternic; logica de putere prevalează asupra construcției păcii, împinsă în planul secund, iar instituțiile înființate pentru a se ocupa de destinul comun al popoarelor sunt de acum slăbite, nefiind recunoscută autoritatea lor morală. În acest sens, papa își exprimă speranța ca ONU și sistemul politic internațional să treacă prin ”reforme profunde”, care să învingă actuala criză de valori în favoarea adevăratului bun comun (226).

O ”Realipolitik” iresponsabilă

Astăzi, continuă enciclica, se combat războaie ”hibride” care cuprind domeniile economice, financiare și informatice, exploatând dezinformarea și frica pentru a influența opinia publică și a prezenta creșterea cheltuielilor militare ca ”unicul răspuns” la un viitor nesigur. Dar toate acestea constituie numai un ”realism fals”, o ”Realpolitik” iresponsabilă care seamănă în conștiințe și în culturi resemnarea în fața unui război ineluctabil și califică pacea ca utopie (204-205). Fără a exclude faptul că, pentru unii, conflictul armat ar putea să fie un instrument de ”gestiune cinică” a dificultăților, precum și o formă de a distrage atenția de la problemele interne (208).

Civilizația iubirii

La această cultură de putere, creștinul este chemat să răspundă construind ”civilizația iubirii”: într-adevăr, harul nu elimină conflictul ca prin magie, dar generează ”o rezistență lucrătoare la rău și o surprinzătoare creativitate în bine” (211). Fiecare, în propriul domeniu de activitate, este chemat să aleagă dacă alimentează logica forței ori păzește pacea, limitând dezumanizarea prin mici gesturi de fidelitate și tenacitate. Cinci sunt ”liniile de responsabilitate” indicate de papa în enciclică: dezarmarea cuvintelor spunând adevărul; edificarea păcii în dreptate; asumarea modului de a vedea al victimelor luând poziție, pentru că există conflicte în care ”nu este just să rămânem neutrali”. Atacurile asupra civililor, spitalelor, infrastructurilor rănesc omenirea însăși și nu pot fi cuprinse în domeniul analizei abstracte. Dimpotrivă, e necesar a da voce victimelor pentru ”a deveni realmente conștienți de abisul răului cuprins” în război și în orice violență (217). Mai departe, papa îndeamnă la a cultiva ”un realism sănătos” care caută căi de pace practicabile prin fapte, nu doar prin cuvinte.

Numele lui Dumnezeu să nu fie folosit pentru legitimarea războiului

În fine, relansarea dialogului trecând de la o cultură a puterii la o cultură a negocierilor. De importanță decisivă este, de asemenea, ”dialogul dintre religii”, purtător al unui mesaj de pace. ”Cine folosește numele lui Dumnezeu pentru a legitima terorismul, violența ori războiul îi trădează chipul”, avertizează Leon al XIV-lea, căci ”a combate în numele religiei înseamnă, în realitate, a lovi religia însăși” (223). La rândul ei, diplomația Sfântului Scaun folosește ”principiul evanghelic al milostivirii” ca un criteriu concret al acțiunii politice. De aici provine îndemnul la rugăciune, pentru că pacea provine mai presus de toate de la Dumnezeu (227-228).

Umanitatea magnifică

În concluzia enciclicei, papa îndeamnă credincioșii să fie prezenți în timpul noilor tehnologii cu lumina Evangheliei, urmând ”un itinerar de viață creștină sobru și exigent”, pentru ca toți oamenii, chiar și în timpul Inteligenței Artificiale, să aibă posibilitatea de a mărturisi ”frumusețea unei umanități magnifice în care locuiește Dumnezeu”.