Consistoriu. Leon XIV, la încheiere: Tinerii, cei mai răniți de lumea de azi

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă 
27 iunie 2026 – Vatican News. Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru discursul papei Leon al XIV-lea de la consistoriul extraordinar din zilele 26-27 iunie a.c., care s-a încheiat în Cetatea Vaticanului în seara de sâmbătă, 27 iunie a.c., în Aula Nouă a Sinodului.

Discursul Sfântului Părinte la încheierea lucrărilor consistoriului extraordinar
Aula Nouă a Sinodului
27 iunie 2026

Mai înainte de a intra în reflecția de încheiere, doresc să exprim apropierea noastră, a mea și a întregului Colegiu al cardinalilor, față de populația din Venezuela, greu lovită de cutremurul violent din aceste zile. Transmit asigurarea rugăciunii noastre pentru victime, pentru familiile lor și pentru toți cei care îndură consecințele acestei tragedii. Îi încredințăm Domnului, de asemenea, pe toți cei care s-au angajat în ajutorarea lor și cerem să nu înceteze solidaritatea comunității internaționale față de această scumpă națiune.

Dragi frați cardinali, ajungem acum la încheierea acestor zile cu un sentiment de profundă gratitudine. Vă mulțumesc pentru libertatea, fraternitatea și simțul bisericesc cu care ați luat parte la lucrările noastre. Port cu mine nu doar conținutul reflecțiilor voastre, dar și experiența care le-a făcut posibile. În aceste zile am căutat împreună voința Domnului, din convingerea că Cristos continuă să lucreze în Biserica sa: El este cel care merge înaintea noastră, ne adună, vorbește prin intermediul fraților și ne conduce în misiune. Totul se naște din El și totul se întoarce la El. De aceea, a vedea cardinalii provenind din Biserici, culturi și situații atât de diferite ascultându-se unii pe alții și căutând împreună ceea ce slujește mai bine Evangheliei a fost pentru mine un motiv de consolare și de speranță.

Am început aceste zile lăsându-ne călăuziți de imaginea Bunului samaritean: un om care se oprește în fața fratelui rănit, se lasă mișcat în măruntaie și se îngrijește de el. Aș vrea acum să ne despărțim cu altă imagine din Evanghelie, a discipolilor de la Emaus. Și ei mergeau marcați de tristețe și dezamăgire, dar Domnul se face însoțitorul lor de drum, ascultă întrebările lor, deschide Scripturile, face în așa fel încât inimile lor să se înflăcăreze și transformă drumul lor. Îmi place să mă gândesc că și ceea ce am trăit în aceste zile are ceva din această experiență: am mers împreună pe cale, ne-am ascultat unii pe alții și, dacă i-am lăsat spațiu Domnului, El a aprins din nou în inimile noastre speranța și ne trimite acum la Bisericile noastre ca să reluăm drumul cu o nouă privire.

Reflecția de încheiere despre drumul sinodal ne-a ajutat să recitim cele pe care le-am trăit în aceste zile. Mi se pare că întrebarea despre sinodalitate nu este atât ”Cine are puterea de a decide?”. Întrebarea este mai profundă: ”Cum păstrăm împreună darul pe care Domnul l-a încredințat Bisericii sale?”. Atunci când această întrebare devine centrul discernământului nostru, chiar și chestiunile privind autoritatea, coresponsabilitatea și deciziile își găsesc locul lor firesc, fiind luminate de misiunea și de fidelitatea comună față de Evanghelie. În acest fel, doresc să vă încredințez din nou drumul de punere în practică a Sinodului [despre sinodalitate]. Vă cer să-l însoțiți cu convingere în Bisericile pe care le slujiți, favorizând o înțelegere autentică a acestuia și încurajându-i pe toți să ia parte: este vorba de a ajuta Bisericile noastre să crească într-un stil din ce în ce mai evanghelic.

Vă rog să țineți cont, după cum am auzit de la cardinalul [Mario] Grech, că sinodalitatea nu este o serie de reuniuni, nici o metodă de lucru, este un stil spiritual. Se naște din întâlnire, crește în ascultare și se maturizează în discernământ. Adevărata întrebare nu este câte conversații vom ști să organizăm, ci care este calitatea evanghelică a întâlnirilor noastre. Când ne ascultăm cu smerenie și libertate, lăsând spațiu Spiritului Sfânt, conversațiile noastre nu rămân un schimb de idei, ci devin un loc de convertire în care creștem împreună pe calea fidelității față de Domnul.

Gândindu-mă din nou la conversațiile din aceste zile, port cu mine mai întâi de toate privirea cu care, la prima sesiune, ați contemplat lumea. Mulți dintre voi ați povestit suferințele provocate de războaie, violențe, sărăcie și atâtea injustiții care afectează viața popoarelor. Dar voi nu v-ați mulțumit să le descrieți. În spatele acestor drame, voi ați recunoscut o suferință mai profundă: solitudinea, criza relațiilor, pierderea speranței, dificultatea de a se recunoaște unii pe alții ca frați și surori. Este o privire care nu-și îndepărtează ochii de la rănile lumii, ci caută rădăcinile acestora, recunoscând, deseori fiind ascunse în interiorul lor, o reînnoită căutare a sensului, autenticității, spiritualității și comunității. Mulți caută astăzi speranță și relații adevărate.

M-a impresionat în mod deosebit modul în care ați vorbit despre tineri. În întrebările lor, dar și în suferința care uneori îi conduce la disperare – și, uneori, chiar la disperarea extremă de a-și lua viața – ați recunoscut una dintre cele mai profunde răni ale timpului nostru. Dar ați știut să recunoașteți în ea și lucrarea Duhului Sfânt. Căutarea lor de autenticitate, de relații adevărate și de sens ne amintește că Evanghelia continuă să meargă în întâmpinarea celor mai adânci așteptări din inima omului. A-i asculta pe ei și pe familiile lor cu umilință este, de asemenea, una dintre căile prin care Domnul continuă să convertească Biserica.

Mulți dintre voi ați amintit, de asemenea, familia. Acolo unde aceasta este susținută și însoțită, crește o școală de relații, solidaritate și speranță; acolo unde ea este rănită ori izolată, întreaga societate suportă consecințele. În octombrie [a.c.] vom avea o întâlnire cu întâistătătorii Bisericilor orientale și cu președinții Conferințelor episcopale pentru a evalua pașii făcuți după [exortația apostolică post-sinodală] Amoris laetitia. Vor participa, de asemenea, câteva familii care împărtășesc experiența lor. Prezența lor este esențială, dar sper ca toți cei care vor veni să se pregătească, ascultând îndeaproape și aducând experiența familiilor din respectivele Biserici.

Ați căutat, în acest fel, să ascultați ceea ce rănile lumii revelează despre inima omului. Tocmai aici, în inimă, se decide și pacea. Mai înainte de a se arăta în istorie, războiul se naște înlăuntrul nostru când suspiciunea ia locul încrederii, teama, al speranței, iar celălalt este perceput ca o amenințare. Dar în aceeași inimă, Cristos continuă să ne întâlnească, să ne vorbească și să ne convertească. Dintr-o inimă reconciliată pot lua naștere cuvinte dezarmate, relații noi și o pace capabilă să ajungă și la popoare.

A doua sesiune ne-a condus la un pas ulterior. Mi se pare că ați perceput cu o mare claritate una dintre intuițiile [enciclicei] Magnifica humanitas: războiul nu este doar un conflict între state. El se naște cu mult înainte, dintr-o cultură a puterii care pătrunde modul nostru de gândire, de a trăi relațiile, de a exercita puterea, de a folosi economia, tehnologia și chiar religia. Dacă aceasta este rădăcina crizei, răspunsul cere să reconstruim o cultură a cooperării și dialogului, capabilă să dea o nouă forță chiar și multilateralismului pentru ca popoarele să învețe din nou să caute împreună binele comun al întregii familii umane. Pe acest drum, contribuția credincioșilor laici angajați în viața publică este esențială: ei au nevoie de apropierea și de susținerea comunității bisericești pentru a trăi ”caritatea politică” pe care ați amintit-o. Însăși cultura cooperării crește prin dialogul ecumenic și inter-religios, care nu atenuează identitatea noastră creștină, ci o face capabilă să slujească împreună binelui comun și păcii.

Consider, apoi, deosebit de prețios modul în care unii dintre voi ați abordat tematica răspunsului nonviolent în fața multelor forme de violență. Ea este o formă profund evanghelică de a locui în istorie, rod al contemplării modului de a acționa al lui Isus. Nu constă în renunțarea la conflict, nici într-o atitudine pasivă, ci în a alege să-l înfruntăm fără a reproduce logica lui. Ea nu renunță la adevăr, nici nu tace în fața răului, dar refuză să-l apere prin violență și să-l transforme pe celălalt într-un dușman: începe prin a se dezarma pe sine. Ea revelează astfel logica pascală în care iubirea se arată mai tare decât ura și iertarea frânge spirala răzbunării. Aceasta este puterea Celui răstignit și înviat, o putere care nu-l distruge pe dușman, ci face posibilă regăsirea unui frate.

În această perspectivă, diferite grupuri au subliniat oportunitatea de a continua aprofundarea temei privind apărarea legitimă în lumina transformărilor profunde care au intervenit în natura conflictelor contemporane. Această reflecție merită să fie dezvoltată ulterior cu o necesară rigoare teologică și pastorală.

Am receptat cu un interes special și insistența voastră asupra doctrinei sociale a Bisericii. V-ați exprimat dorința ca ea să devină tot mai mult un patrimoniu viu în comunitățile noastre, un criteriu firesc de formare a conștiințelor și de discernământ pastoral. Ea nu oferă soluții prefabricate, dar educă Biserica la o formă evanghelică de a locui în realitate, de a o interpreta și de a orienta în mod responsabil activitatea.

M-a impresionat, de asemenea, o altă convergență. Mulți dintre voi ați remarcat că astăzi, la modul cel mai simplu, binele comun nu este un obiectiv de urmărit: este o realitate pe care trebuie să o redescoperim împreună. Trăim într-un timp în care devine greu chiar și a recunoaște ceea ce este cu adevărat un bine pentru toți. De aceea, Biserica, fiind înrădăcinată în Cristos, este chemată să păstreze locuri de întâlnire, ascultare și dialog în care să se poată maturiza o reînnoită cultură a binelui comun. Aceasta cere, de asemenea, o muncă educativă răbdătoare care să ajute la a recunoaște demnitatea inviolabilă a oricărei persoanei și responsabilitatea care ne leagă unii de alții. Pe această cale, cei săraci nu sunt doar destinatarii grijilor noastre, dar și protagoniștii speranței pe care Dumnezeu continuă să o trezească în istorie.

Din multe reflecții ale voastre a ieșit la vedere cu forță și o altă convingere. În timp ce noi ne întrebam cu privire la responsabilitățile Bisericii în lumea de astăzi, ați atras în continuu atenția la importanța mărturiei, a proximității, a formării conștiințelor și a construcției de comunități fraterne și credibile. Această mărturie se naște din întâlnirea cu Cristos, din Cuvântul său și din sacramentele în care Domnul îl susține pe poporul său și îl face capabil să slujească lumea cu forța Evangheliei. Biserica este chemată să devină tot mai mult ceea ce ea proclamă. Aceasta este baza pe care și necesarele reforme ale structurilor, instituțiilor și proceselor pot să aducă roade.

Aceste zile au întărit, astfel, speranța mea. Nu doar prin ceea ce am împărtășit, dar prin modul în care am făcut aceasta. Într-un timp marcat de polarizare, chiar și modul prin care Biserica ascultă și dialoghează devine o parte a vestirii sale. Dacă vom ști să căutăm împreună voința Domnului, lăsându-ne călăuziți de Duhul Sfânt, sunt sigur că va deveni tot mai fecundă comuniunea noastră pentru misiunea Bisericii și pentru slujirea întregii familii umane.

Cred că, încetul cu încetul, începem să redescoperim semnificația cea mai autentică a consistoriului, adunarea Colegiului cardinalilor în jurul Succesorului lui Petru pentru ca, în ascultarea reciprocă și în discernământul comun, Duhul Sfânt să-l ajute pe papă să conducă Biserica. Nu e un parlament, nu e un congres în care predomină opiniile ori interesele, ci o experiență de comuniune în slujirea misiunii. Ceea ce învățăm să trăim în aceste zile nu privește doar Colegiul cardinalilor. Este un stil pe care suntem chemați să-l promovăm în întreaga Biserică pentru ca toți cei botezați, după propria vocație și responsabilitate, să participe la edificarea civilizației iubirii și la slujirea binelui comun. După cum v-am spus înainte, doresc să continuăm această întâlnire anuală și în anul care vine. Încă nu am stabilit data, însă vreau să v-o comunic către sfârșitul acestui an.

Acest consistoriu a fost un moment prețios, dar nu trebuie să rămână o întâlnire izolată. În toată Biserica dorim să promovăm spații în care poporul lui Dumnezeu să se poată asculta și ruga, să poată discerne și să meargă împreună. Acesta este sufletul parcursului de punere în practică a Sinodului [despre sinodalitate]. Acesta va fi, de asemenea, spiritul următoarei întâlniri despre Amoris laetitia și al multor inițiative pe care Domnul ne va cere să le realizăm. Ceea ce contează nu este să multiplicăm întâlnirile, ci să învățăm cum să trăim întâlnirile în care, ascultându-ne unii pe alții, învățăm împreună să-L ascultăm pe Domnul.

Înainte de a încheia, doresc să receptez apelul unanim care a venit din acest consistoriu și să mi-l însușesc. Mai mult, aș dori să facem aceasta împreună cu ajutorul acestor cuvinte. Să spunem confraților noștri episcopi, Bisericilor încredințate slujirii noastre și tuturor popoarelor pământului: Dumnezeu vrea pace pentru toate națiunile și pentru toate popoarele! De aceea, nu trebuie să ne resemnăm în fața violenței. Violența nu va avea ultimul cuvânt. Dumnezeu continuă să deschidă în istorie drumuri de reconciliere și de pace. Avem responsabilitatea de a le parcurge cu curaj și de a ajuta lumea să le recunoască.

Fraților, vă mulțumesc din inimă pentru contribuția voastră, precum și raportorilor, moderatorilor și tuturor celor care, cu generozitate și discreție, au făcut posibile aceste zile de lucru și de fraternitate. Vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat, încă o dată, să recunosc lucrarea pe care Cristos continuă să o săvârșească în mijlocul poporului său și în lume. Să încredințăm roadele acestui consistoriu mijlocirii Fecioarei Maria, Maica Bisericii. Ea să ne învețe să păstrăm unitatea în diversitate și să slujim Evanghelia păcii cu umilință, curaj și speranță. Vă mulțumesc!