Nota doctrinară ”Una caro. Elogiul monogamiei”. Căsătoria, o promisiune de infinit

Isabella Piro – Cetatea Vaticanului 
25 noiembrie 2025 – Vatican News. Nota doctrinară despre elogiul monogamiei ”Una caro” (Un singur trup), publicată marți 25 noiembrie a.c. de Departamentul pentru doctrina credinței, definește căsătoria ”o unitate indisolubilă”, înțeleasă drept ”uniune exclusivă și apartenență reciprocă”. Nota evidențiază că cei care se dăruiesc pe deplin și complet unul altuia pot fi numai doi, altfel ar fi o dăruire parțială care nu respectă demnitatea celuilalt.

Motivațiile documentului 
Trei sunt motivațiile care stau la originea textului. În primul rând, după cum scrie în introducere cardinalul Victor Manuel Fernandez, se află atenția față de actualul ”context global de dezvoltare a puterii tehnologice”, care-l face pe om să se creadă ”o creatură fără limite”, așadar, departe de valoarea unei iubiri exclusive și rezervate unei singure persoane. Se face referință, de asemenea, la discuțiile cu episcopii africani pe tema poligamiei, amintind că ”cercetări aprofundate despre culturile africane” dezmint ”opinia comună” despre excepționalitatea căsătoriei monogame. În fine, documentul constată în Occident creșterea așa-numitei ”poli-iubiri”, forme publice de uniune non monogamă.

Unitatea conjugală și uniunea dintre Cristos și Biserică 
În acest context, documentul remarcă frumusețea iubirii conjugale care, cu ajutorul harului, reprezintă în același timp ”uniunea dintre Cristos și mireasa sa iubită, Biserica”. Adresată fiind în primul rând episcopilor, Nota își propune să vină și în ajutorul tinerilor, logodnicilor și soților pentru ca să înțeleagă bogăția căsătoriei creștine, astfel încât să îndemne la o reflecție senină și la o aprofundare continuă.

Apartenență fondată pe consimțământ 
Împărțită în șapte capitole, Nota reiterează că monogamia nu este o limitare, ci posibilitatea unei iubiri care se deschide către etern. Două elemente apar, astfel, decisive: apartenența reciprocă și caritatea conjugală. Primul, fondat pe consimțământul liber al celor doi soți, este oglindirea comuniunii trinitare și devine o motivație puternică pentru stabilitatea uniunii. Este vorba de apartenența inimii, ”acolo unde numai Dumnezeu vede” și unde numai el poate să intre fără a tulbura libertatea și identitatea persoanei.

A nu profana libertatea celuilalt 
Apartenența reciprocă, proprie iubirii reciproce exclusive, implică o grijă delicată și o temere sfântă în ceea ce privește riscul de a profana libertatea celuilalt, care are aceeași demnitate și, drept urmare, aceleași drepturi. Cel care iubește știe că ”celălalt nu poate fi un mijloc pentru a-și rezolva insatisfacțiile” și că golul personal nu trebuie să fie niciodată umplut prin dominarea celuilalt. În această privință, Nota deploră ”numeroasele forme de dorință bolnăvicioasă care ajunge la diferite manifestări de violență explicită ori subtilă, de asuprire, presiune psihologică, control și, în cele din urmă, sufocare”. Este ”o lipsă de respect și de reverență față de demnitatea celuilalt”.

Căsătoria nu înseamnă posesie 
Dimpotrivă, un ”noi doi” sănătos implică reciprocitatea a două libertăți care nu sunt niciodată încălcate, dar care se aleg reciproc, lăsând întotdeauna la loc sigur o limită peste care nu se poate trece. Aceasta se întâmplă atunci când persoana nu se împrăștie în relație, nu se contopește cu persoana iubită, respectând orice iubire sănătoasă care nu intenționează niciodată să-l absoarbă pe celălalt. Nota subliniază că perechea de soți va reuși să înțeleagă și să accepte un moment de reflecție ori un spațiu de singurătate ori de autonomie cerute de unul dintre soți pentru că o căsătorie nu înseamnă a pune stăpânire asupra celuilalt, nici pretenția de liniște absolută ori de eliberare totală de singurătate – numai Dumnezeu poate să umple golul pe care îl simte o ființă umană - ci încrederea și capacitatea de a înfrunta noi provocări. În același timp, soții sunt îndemnați să nu se respingă unul pe altul pentru că atunci când distanțarea devine prea frecventă, acel ”noi doi” se expune la posibila sa eclipsare.

Rugăciunea, un mijloc prețios de creștere în iubire 
Apartenența reciprocă se exprimă și prin ajutorul reciproc dintre soți pentru a se maturiza ca persoane. În acest sens, rugăciunea este un mijloc prețios prin care perechea de soți se poate sanctifica și crește în iubire. Făcând în acest fel, se realizează caritatea conjugală, ”putere unitivă” și ”dar dumnezeiesc” de cerut în rugăciune și de alimentat în viața sacramentală și care, chiar în căsătorie, devine ”cea mai mare prietenie” între două inimi apropiate care se iubesc și se simt acasă unul în celălalt.

Sexualitate și fecunditate 
Datorită puterii de transformare a carității, va fi posibil, de asemenea, a înțelege sexualitatea în trup și suflet, adică nu ca impuls ori descărcare, ci ca un cadou minunat al lui Dumnezeu care îndreaptă către dăruirea de sine și către binele celuilalt, asumat în totalitatea persoanei sale. Caritatea conjugală se revarsă, totodată, în fecunditate, chiar dacă nu aceasta trebuie să fie considerat scopul explicit al oricărui act sexual. Dimpotrivă, căsătoria își păstrează caracterul ei esențial chiar dacă este fără copii. Se amintește, de asemenea, legitimitatea respectării timpilor naturali de infertilitate.

Social network și urgența unei noi pedagogii 
În contextul individualismului și consumismului postmodern, care neagă scopul unitiv al sexualității și căsătoriei, cum se poate păstra posibilitatea unei iubiri credincioase? Documentul susține că răspunsul se află în educație, căci ”universul din social network, unde pudoarea dispare și proliferează violențele simbolice și sexuale, arată urgența unei noi pedagogii”. Este necesar, de aceea, a pregăti generațiile să primească experiența iubitoare ca pe un mister antropologic, prezentând iubirea nu ca o pură pulsiune, ci ca chemare la responsabilitate și capacitate de speranță a întregii persoane.

Atenția față de cei săraci, antidotul endogamiei 
Caritatea uniunii conjugale se vede și în perechile care nu se închid în propriul individualism, dar care se deschid la proiecte împărtășite pentru a face ceva frumos pentru comunitate și pentru lume, căci omul se realizează pe deplin intrând în relație cu ceilalți și cu Dumnezeu. Altfel, este numai egoism, autoreferențialitate, endogamie de contrastat, de exemplu, practicând ”simțul social” al perechii de soți care se angajează împreună în căutarea binelui comun. De importanță centrală este atenția față de cei săraci care, după cum afirma Leon al XIV-lea, nu reprezintă o problemă socială, ci ”o chestiune de familie” a oricărui creștin.

Iubirea conjugală ca promisiune de infinit 
Nota subliniază în Concluzia documentului că ”o căsătorie autentică este o unitate compusă din două persoane care cere o relație atât de intimă și totalizantă încât nu poate fi împărțită cu alții”. Dintre cele două priorități esențiale ale legăturii matrimoniale – unitatea și indisolubilitatea – cea dintâi o întemeiază pe cea din urmă. Numai în acest fel iubirea conjugală va fi o realitate dinamică, chemată la o creștere și o dezvoltare continuă în timp, într-o ”promisiune de infinit”.

De la cartea Genezei la magisteriul papilor 
Nota oferă, de asemenea, un amplu excursus despre monogamie, pornind de la cartea Genezei, trecând prin Sfinții Părinți ai Bisericii și ajungând la principalele intervenții magisteriale, dar și texte din filosofii și poeții secolului al XX-lea pentru a aprofunda sensul acelei apartenențe care se simte într-un ”noi doi”. În fața acestor perspective, rămâne mai actuală ca oricând vorba sfântului Augustin: ”dă-mi o inimă care iubește și aceasta va înțelege despre ce vorbesc”.