Biserică

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (C): Urmarea lui Cristos

Alegere radicală. Este timpul hotărârii personale de a nu pune nimic mai presus de iubirea lui Cristos: nici banii, nici munca, nici rudele. După gânduri şovăielnice şi cugetări nesigure, rugăciunea: „Dă-ne, Doamne, înţelepciunea inimii în alegerile vieţii”

(Vatican News – 7 septembrie 2025) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu o mărturisire rugătoare luată din Cartea Psalmilor: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (cf. Ps 118/119,137.124: Ant la intrare). Psalmul 118/119 este cel mai lung din toată Psaltirea şi cântă legea lui Dumnezeu ca izvor de bucurie şi de pace. Acest psalm sapienţial, pe care cunoscutul matematician şi flozof francez Blaise Pascal (1623 –1662) îl recita zilnic, este caracterizat de un paralelism continuu. Compoziţia se prezintă ca o serie de repetiţii aparent interminabile. Repetiţia însă conduce la asimilarea conţinutului şi deschide mintea şi inima rugătorului spre înţelesuri nebănuite. În fiecare din cele 176 de versete revine unul dintre următorii opt termeni: mărturie, cale, orânduire, hotărâre, poruncă/lege, judecată, cuvânt, învăţătură. Iată, câteva exemple: “Fericiţi sunt cei neprihăniţi pe cale, care umblă în legea Domnului” (Incipit); “Suspin de dor, Doamne, după mântuirea ta şi legea ta este desfătarea mea” (v.174); “Am rătăcit ca o oaie care s-a pierdut, caută-l pe slujitorul tău, căci nu am uitat poruncile tale!” (Explicit). „Cuvântul tău, Doamne, e făclie pentru paşii mei" (v.105). Dumnezeu îşi face cunoscută voinţa sa în istorie prin intermediul cuvântului, cum afirmă profetul de demult: „Ţi s-a făcut cunoscut, omule, ce este bine şi ceea ce caută Domnul de la tine: nimic altceva decât să împlineşti judecata, să iubeşti bunătatea şi să umbli în umilinţă cu Dumnezeul tău” (Mih 6,8). În aceste consideraţii aprofundăm în ordine prima lectură (cf. Înţ 9,13-18) şi Evanghelia zilei (cf. Lc 14,25-33).

1. Manifestarea voinţei lui Dumnezeu

Toate religiile, deşi în forme diferite, pretind să arate oamenilor care este voinţa lui Dumnezeu şi prin ce lucrare vrea să fie cinstit pentru a trăi în comuniune cu el. În alte cuvinte, ce face Dumnezeu pentru oameni şi ce trebuie să facă oamenii pentru Dumnezeu. Noi creştinii credem că mântuirea este opera Preasfintei Treimi. Credem că lucrarea răscumpărării lumii este înfăptuită de Dumnezeu Tatăl prin Fiul său Isus Cristos în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

2. Înţelepciunea se dobândeşte în rugăciune

Prima lectură liturgică luată din Cartea Înţelepciunii cuprinde o meditaţie despre incapacitatea omului de a înţelege singur voinţa lui Dumnezeu: „Cine poate cunoaşte planul lui Dumnezeu, sau cine poate înţelege voinţa Domnului? Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările noastre sunt nesigure; căci trupul supus putrezirii ne îngreunează sufletul şi acest lăcaş de lut ne împovărează mintea cu mii de griji. Cu greu ne dăm seama de cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală descoperim cele ce se află la un pas de noi. Cine ar putea atunci să descopere cele care se află în ceruri? Şi cine ar fi cunoscut gândul tău, dacă tu nu i-ai fi dat înţelepciune şi nu l-ai fi trimis de sus pe Duhul tău cel sfânt? Astfel s-au făcut drepte cărările celor de pe pământ şi oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea ta şi prin înţelepciunea ta au fost mântuiţi” (Înţ 9,13-18: prima lectură). Acest text sapienţial face parte din rugăciunea regelui Solomon: „Dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii tăi”. La începutul domniei, regele Solomon nu a cerut bogăţii, nici putere ci darul înţelepciunii motivându-şi astfel cererea: „Căci robul tău sunt eu şi fiul roabei tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinic să înţeleagă judecata şi legile” (Înţ 9,5). Numai cu darul înţelepciunii primit de sus, omul poate cunoaşte gândul şi voinţa lui Dumnezeu. Această deschidere de orizont conţinută deja în Vechiul Testament ne permite să întrevedem lucrarea profundă realizată de Dumnezeu prin Fiul său Isus Cristos. El este revelatorul Tatălui, singurul împuternicit să ne comunice ce este plăcut lui Dumnezeu; singurul autorizat să interpreteze gândul lui Dumnezeu exprimat în Sfintele Scripturi şi să împărtăşească oamenilor voinţa divină.

3. În viaţă, alegerile decisive cer chibzuinţă

Astăzi, în Evanghelie (cf. Lc 14,25-33), Isus afirmă că pentru a-l urma trebuie să intrăm în logica Crucii care comportă renunţări radicale. Ascultătorii sunt oamenii din mulţime, căci se precizează încă de la început că „o mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus”. Ne întrebăm imediat: „Ce înseamnă a merge împreună cu Isus?” Răspunsul este dat de Isus însuşi. Urmarea lui comportă iubire faţă de El mai presus de orice lucru. De aceea, fiecare să-şi măsoare puterile. Şi Isus descrie două situaţii de înţelepciune practică, arătând că este ca şi cum te-ai pregăti în viaţă pentru acţiuni decisive: „Cine dintre voi, voind să zidească un turn nu stă mai întâi să calculeze cheltuielile şi să vadă dacă are cu ce să-l termine? …Sau care rege porneşte la război împotriva altui rege fără să vadă mai întâi dacă poate, cu zece mii de oameni, să ţină piept celui care vine împotriva lui cu douăzeci de mii” (cf. Lc 14,28-32). În alte cuvinte, când este vorba de alegeri esenţiale trebuie să facem bine calculele, să ne măsurăm posibilităţile. Este o regulă înţeleaptă pentru a evita luarea unor decizii importante în momente de entuziasm facil.

4. Iubirea de Dumnezeu mai presus de toate

Şi Isus enumără trei condiţii necesare pentru cel care vrea să devină ucenic al său: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu” (Lc 14,26-27)…”Tot astfel, niciunul dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu" (Lc 14,33). Aceste condiţii pentru urmarea lui Isus sună dur în urechile noastre şi în mod spontan se tinde la a le îndulci prin explicaţii suplimentare. De precizat că uneori Evanghelia este, într-adevăr provocatoare dar niciodată contradictorie. Trebuie, de pildă, să înţelegem bine afirmaţia paradoxală referitoare la „ură”. Contradicţia stă tocmai în verbul „a urî”. Este oare posibil ca Isus să recomande încălcarea poruncii lui Dumnezeu care spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău”? (Ex 20,12). Sau referitor la soţ şi soţie, despre care spune că trebuie să fie un singur trup şi că omul nu are dreptul să separeu ceea ce Dumnezeu a unit, cum poate să ceară: „urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile”?

5. Valoarea familiei

Pe fondul Evangheliei de azi se află întrebarea: „Familia, care este valoarea supremă naturală (căci în familie se naşte, trăieşte, dobândeşte o identitate precisă, fizică şi morală, moare), ce loc are în planul împărăţiei lui Dumnezeu, anunţate şi inaugurate de Isus? Răspunsul Evangheliei este surprinzător, de-a dreptul paradoxal: „Familia are o valoare relativă”. Dar şi acest răspuns are nevoie de o clarificare. Adjectivul „relativ” derivă de la substantivul „relaţie”. Trebuie să lămurim despre ce fel de relaţie este vorba. Pentru cine crede în Dumnezeu, nu există îndoială. Numai Dumnezeu este valoarea absolută. El este Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Dumnezeu este valoarea pe care se bazează toate celelalte valori, inclusiv cele familiale. În acest sens, Isus le-a spus discipolilor săi: „Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu care este în ceruri” (In 4,34) şi i-a învăţat să se comporte în acelaşi mod (cf. Mt 6,10).

6. Obstacole în familie

Pentru a înţelege mai bine dar şi pentru a evita orice echivoc privind importanţa familiei, trebuie să avem în vedere ambientul şi timpul lui Isus în care legea clanului şi a tribului domina asupra individului. Persoana, individul nu putea face nici o alegere fără a o supune în prealabil părerii şi judecăţii clanului. Isus însuşi, la începutul misiunii publice, a fost împiedecat de membrii clanului său (cf. Mc 3,21). Probabil a fost aşa şi Luca din moment ce este singurul dintre evanghelişti, care reproduce fraza lui Isus fără să o atenueze. Obstacolele pe care le întâmpinau eventualii ucenici ai lui Isus erau mai curând serioase.

7. „Nihil amori Christi praeponere”

Isus cere ca iubirea pentru El să treacă înaintea celorlalte iubiri, fie faţă de persoanele iubite (tată, mamă, soţie, copii, fraţi, surori), fie faţă de propriile averi. Isus cere să-l iubim nu doar cantitativ „puţin mai mult” decât pe alţii şi diferite lucruri, dar cu o iubire calitativ diferită, singulară. Sfântul Benedict, abate, a înţeles bine acest lucru când a lăsat în regula călugărilor săi motoul „Nihil amori Christi praeponere – A nu pune nimic înainte de iubirea lui Cristos.. În fond, Isus este conştient că e Fiul lui Dumnezeu. În ceea ce cere omului, Isus se comportă aşa cum numai Dumnezeu se poate comporta. Cere exact ceea ce Dumnezeu cerea poporului din Vechiul Testament: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!” (Deut 6,5). Totuşi ar fi greşit să ne gândim că această iubire faţă de Cristos ar intra concurenţă cu diferitele iubiri omeneşti: faţă de părinţi, soţ, copii şi fraţi. Cristos nu este un „rival în iubire” pentru nimeni şi nu este gelos faţă de nimeni. Iubirea faţă de Cristos nu eclude celelalte iubiri, ci le ordonează. Mai mult, Cristos este acela în care orice iubire adevărată îşi află temelia, sprijinul şi harul necesar pentru a fi trăită pe deplin.

8. Purtarea crucii

La acest punct Isus anunţă cea de-a doua condiţie necesară pentru a fi discipoli ai săi: „Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu” (Lc 14, 27). Tot la acest punct Isus aduce două exemple de chibzuinţă în luarea hotărârii de a-l urma. Construirea unui turn trebuie începută doar după o evaluare atentă a cheltuielilor; declanşarea unui război presupune o reuniune îndelungată a consiliului de război. Isus vrea să spună că hotărârile religioase sunt importante şi nu trebuie luate cu uşurătate. Şi să nu uităm că Isus vorbea mulţimii care, cu mare entuziasm, se strânsese în jurul lui. Isus vrea să taie entuziasmul facil. Oamenilor care voiau să-l urmeze, Isus le vorbeşte în mod foarte deschis, sincer, avertizându-i: „Gândiţi-vă bine!”. „Faceţi bine calculele, altminteri, s-ar putea să vă căiţi!” Crucea este momentul de probă. A-şi lua propria cruce nu înseamnă a căuta suferinţele. Nici Isus nu a căutat crucea, dar a îmbrăţişat-o, a luat-o asupra sa, în ascultare faţă de voinţa Tatălui pe cea pe care oamenii i-au pus-o pe umeri. Prin iubirea sa a transformat crucea din instrument de supliciu în semn de răscumpărare şi de glorie. Isus nu a venit să înmulţească şi să îngreuneze crucile oamenilor, ci mai degrabă să le de-a un sens.

9. Renunţarea la toate bunurile

În finalul pericopei Isus anunţă cea de-a treia condiţie pentru a-l urma: „Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale" (Lc 14,33). Deci, renunţare la toate bunurile şi totală încredere în Dumnezeu, fără vreun sprijin uman. Atunci forţele puse în acţiune nu sunt numai cele ale noastre, dar şi cele ale lui Dumnezeu oferite aceluia care se încrede şi se deschide în faţa harului, aşa cum spune Sfânta Tereza de Avila: „Cel care i se încredinţează în mod extraordinar lui Dumnezeu, Domnul în mod extraordinar îi vine în ajutor”. Vedem cum prin trei fraze explozive, una mai puternică decât alta, evanghelistul Luca face să se înţeleagă că a fi creştini nu este o glumă. Totodată ne deschide ochii asupra unui adevăr incontestabil: viaţa majorităţii creştinilor pare a fi la mare distanţă de ceea ce Isus cere ucenicilor săi. În fapt, Isus le cere să-l iubească mai mult decât banii (cf. Lc 14,33), mai mult decât pe rudele lor şi chiar viaţa proprie (cf. Lc 14,26), şi în schimb, cea mai mare parte dintre creştini nu-l iubesc în această măsură. Dacă privim în jur, avem poate impresia că nu-l iubesc deloc. Isus le cere apoi discipolilor să-şi ia zilnic crucea pentru a-l urma (Lc 14,27). Nu doar crucea suferinţelor omeneşti care sunt comune tuturor oamenilor, dar crucea mărturiei creştine.

10. Insistăm: Ce înseamnă „a-l urma pe Isus?”

În definitiv, ce voia să spună „a-l urma pe Isus” în acea vreme? Însemna să mergi după un profet necunoscut, neacceptat, ba chiar excomunicat de capii naţiunii şi ţinut sub supraveghere de romanii care ocupau militar Palestina. Însemna să rişti viaţa, casa, să accepţi situaţia de a fi urât chiar de către cei din propria familie datorită riscurilor la care o expune. Dar mai mult decât aceasta, a-l urma pe Isus însemna să accepţi să trăieşti într-o manieră nouă, diferită, dificilă, contrară convingerilor majorităţii închise tihnit în propriul egoism. În fapt, Isus îi îndemna pe toţi să trăiască şi să se comporte ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi cu toţi oamenii. Deci, cerea convertire, rugăciune, puritate în gânduri, viaţă curată până şi în intenţii, sfinţenie şi fidelitate în căsătorie, iubire faţă de săraci, marginalizaţi, faţă de cei care nu pot răspunde cu favoruri când li se făcea un bine. Urmarea lui Isus cerea de-a dreptul iubire de duşmani şi iertare oricând şi în orice situaţie. Isus îndemna insistent pe cei care-l urmau, să înceteze a se gândi numai la bani. Voia ca ucenicii săi să simtă bucuria de a sluji pe alţii, de a se dărui şi jertfi pentru ei.

11. Ucenici în primele comunităţi creştine

Această pagină evanghelică a fost citită în primele comunităţi creştine când credincioşii puţini numeric erau răspândiţi în mijlocul lumii păgâne. Apostolii îi făceau să reflecteze asupra acestor cuvinte ale lui Isus pe cei care voiau să îmbrăţişeze noua religie. Pentru a deveni creştini trebuiau să plătească un mare preţ care uneori ajungea până la martiriu. A deveni creştini însemna să accepţi un mod de a trăi, nou, diferit, dificil: primii creştini ne-au transmis nouă credinţa care pe ei i-a costat totul. Noi am primit-o ca o moştenire. Acum o privim aşa cum se priveşte un libret de economii în care părinţii noştri au depus toate economisirile, truda şi ostenelile lor şi ni l-au dăruit pentru ca viaţa noastră să fie demnă şi bogată aşa cum au sperat pentru fiii lor.

12. Discipoli ai lui Isus în societatea actuală

Pagina evanghelică capătă semnificaţie actuală şi pentru noi. Astăzi, a accepta credinţa creştină începe să fie o alegere dificilă. Poate comporta o ruptură dureroasă de mediul din jur, uneori o cruce mai grea de purtat pe urmele lui Isus. Toţi constatăm că societatea în care trăim se secularizează rapid. A se arăta creştini, în anumite situaţii, devine anevoios şi riscant. Unii încep să se ruşineze. Altora le este frică că vor rămâne izolaţi. Pentru tineri, şi nu numai, a se ruga, a participa la Sfânta Liturghie, a se spovedi, a se împărtăşi, a fi curaţi în vorbe şi fapte însemnă, poate, a fi izolaţi de către prieteni. De aceea, astăzi Isus ne face în mod serios propunerea sa: „Vrei să fii ucenic al meu? Gândeşte-te la ce te va costa. E mai bine să te gândeşti serios şi să-ţi motivezi zilnic convingerile. Azi a fi creştini înseamnă să accepţi o angajare serioasă. Dar este frumos şi fascinant. Şi, într-adevăr, merită”. Desigur, Isus nu a venit să înmulţească şi să îngreuneze crucile oamenilor, ci mai degrabă să le de-a un sens. S-a spus pe bună dreptate că „cine îl caută pe Isus fără cruce, va găsi crucea fără Isus”. Scrie autorul cărţii „Imitaţiunea lui Cristos”: „Dacă îţi porţi crucea de bunăvoie, crucea la rândul ei te va purta pe tine şi te va duce spre limanul mult dorit, acolo unde vor înceta toate amărăciunile care, aici pe pământ, nu pot lua sfârşit niciodată. Dacă îţi duci crucea cârtind, îţi sporeşti singur povara şi vei simţi pe umerii tăi o greutate şi mai apăsătoare; totuşi n-ai încotro: nu poţi decât să înduri mai departe ce ţi s-a dat. Dacă te scuturi de o cruce, vei da fără îndoială de alta, aproape sigur încă şi mai grea (Thomas a Kempis, Imitaţiunea lui Cristos, II,12,5)

13. Cântarea psalmistului

Într-un context dificil şi potrivnic este pilduitoare rugăciunea înţeleptului pentru înţelegerea voinţei lui Dumnezeu şi discernământul necesar: „Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte… Satură-ne dis de dimineaţă cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să ne veselim în toate zilele vieţii noastre. Bunăvoinţa ta, Doamne Dumnezeul nostru, să coboare asupra noastră!” (cf. Ps 89/90: psalmul responsorial).

14. Rugăciunea Bisericii

“Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică”.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi pace.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 5 septembrie 2025)