Consideraţii omiletice la sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci”: Ave, Crux, spes unica

(Vatican News - 14 septembrie 2025) E Ziua Domnului. „Iar noi se cuvine să ne lăudăm în crucea Domnului nostru Isus Cristos, căci în el este mântuirea, viaţa şi învierea noastră şi prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi” (cf. Gal 6,14: Ant. la Intrare). Cuvintele cântării de intrare la Sfânta Liturghie dau tonul sărbătorii de astăzi în cinstea Sfintei Cruci. Încă de la începutul celebrării să privim cu credinţă crucea Domnului şi să spunem: „Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea” (Aclamaţie la Evanghelie).

1. Crucea Domnului luminată de slava învierii

Duminica este mereu sărbătoarea săptămânală a Paştelui însă anul acesta sărbătoarea dedicată crucii lui Cristos fiind o sărbătoare a Domnului ţine locul duminicii. De asemenea, seria lecturilor duminicale este înlocuită cu texte proprii care scot în evidenţă crucea Domnului luminată de slava învierii. În acest sens, este de remarcat faptul că Bisericile creştine, atât din Răsărit cât şi din Apus, sărbătorind la 14 septembrie „Ziua Crucii” dau sărbătorii denumiri semnificative: în limba greacă „Σταυροφáνεια/Stavrofania - Manifestarea Crucii” iar în latină „Exaltatio Sanctae Crucis – Înălţarea Sfintei Cruci”. Aceste denumiri dovedesc că încă din primele veacuri ale Bisericii creştinii au contemplat crucea Domnului în lumina învierii, privind cu ochii credinţei dincolo de „lemnul de care Cristos a fost atârnat”. Ei au văzut în Cruce „lemnul de la înălţimea căruia Dumnezeu a început să domnească”. Regnavit a ligno Deus, spuneau adaptând versetul unui psalm (cf. Ps 95/96, 10 în Iustin, I Apologie 41,4). „În această zi glorioasă a biruinţei asupra morţii” se cântă străvechiul imn liturgic latin „Vexilla Regis” despre înaintarea steagului falnic al regelui Cristos. Compoziţia este atribuită scriitorului latin Venantius Fortunatus (530-609). Străbate astfel peste veacuri salutul Crucii, singura speranţă: „O, Crux ave, spes unica”, căci continuă „să strălucească înaintea noastră misterul Crucii – „Fulget Crucis mysterium”.

2. Crucea Domnului, gloria creştinului

Pe parcursul anului bisericesc, mai ales în perioada Postului Mare, medităm zilnic cu evlavie la pătimirea dureroasă şi la moartea Domnului „pentru ispăşirea păcatelor noastre şi ale lumii întregi”. Astăzi contemplăm binefacerile Crucii, adică „roadele” ei tămăduitoare şi dătătoare de viaţă. Sărbătoarea însăşi pune în lumină mai degrabă efectele benefice ale crucii şi nu realităţile păcătoase, precum ura, răutatea, cruzimea omenească şi injustiţia care o produc. Contemplăm „roadele” binefăcătoare produse în oameni de crucea Domnului. Bobul de grâu căzut în pământ putrezeşte şi moare, dar vine timpul când încolţeşte, se dezvoltă şi dă în spic plin cu boabe de împăcare, pace, siguranţă, fericire, viaţă veşnică. Fireşte, nu uităm suferinţa şi încercarea care fac parte din realitatea tainică a Crucii. Dar privim mai sus, dincolo de ele şi contemplăm crucea lui Cristos ca motiv de laudă, nu de plâns. Şi ştim bine că în ochii lumii crucea este un semn de înfrângere, ba chiar de nebunie (cf.1Cor 1,18-30), deoarece lumea gândeşte şi judecă realităţile urmând categoriile puterii şi succesului, pentru sine şi pentru Dumnezeu. Ştie bine asta apostolul Paul când afirmă că nu are nimic altceva cu ce să se mândrească decât cu crucea lui Cristos. Pentru ucenici crucea Domnului înseamnă glorie, mântuire, viaţă şi înviere. Iată-l răstignit, înălţat pe cruce între cer şi pământ, ajuns la capătul pătimirilor şi convins că totul „s-a împlinit”. Plecându-şi capul, îşi dă duhul (cf. In 19,30) spunând: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46). Murind pe cruce, Cristos şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră: „prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi”.

3. Înălţarea relicvei sfintei Cruci

La originea sărbătorii liturgice sunt două evenimente distanţate istoric unul de altul. Primul este inaugurarea la Ierusalim de către împăratul Constantin în ziua de 13 septembrie 335 a Bazilici Învierii, Anástasis, cunoscută şi ca Bazilica Sfântului Mormânt. Edificiul, solemn şi monumental, îngloba în interior colina Calvarului pe care s-a construit capela numită Martýrion, ce se pot vedea şi azi. Celebrarea de la 14 septembrie derivă de la venerarea crucii lui Isus de credincioşi a doua zi după sfinţirea Bazilicii. Potrivit tradiţiei, sfânta Elena, mama împăratului Constantin, descoperise cu aproape zece ani în urmă, în 326, crucea lui Isus dispunând ca pe locul găsirii ei să fie construită o Bazilică pentru cinstirea Învierii din mormânt - Anástasis şi a locului răstignirii şi morţii lui Isus - Martýrion. Istoricii documentează însă că venerarea crucii lui Isus de către primii creştini a început încă din timpurile Bisericii apostolice, deci înainte de anul descoperirii crucii Mântuitorului. Ulterior, la comemorarea sfinţirii Bazilicii s-a adăugat amintirea biruinţei creştinilor împotriva perşilor în secolul al VII-lea, cu recuperarea relicvelor sfintei Cruci şi readucerea lor în procesiune la Ierusalim de către împăratul Heraclius. Aşezate pe un loc ridicat, relicvele au fost prezentate mulţimii şi venerate cu pietate. Este evenimentul înfăţişat în icoana sărbătorii. Potrivit vechilor calendare, la 13 septembrie s-a comemorat multă vreme „Aflarea Sfintei Cruci” iar a doua zi, la 14 septembrie, „Înălţarea Sfintei Cruci”, sărbătoarea care astăzi aminteşte ambele evenimente..

4. Şarpele de aramă şi crucea Domnului

Însă comemorările istorice sunt depăşite de Liturghia sărbătorii care scoate în lumină semnificaţia mântuitoare a Crucii. Liturghia vede în Crucea lui Cristos ridicată între cer şi pământ simbolul îmbinării între divin şi uman. Crucea înălţată spre cer exprimă simbolic legătura dintre pământ (moarte) şi cer (Dumnezeu), transformarea morţii în viaţă, a făpturii păcătoase în fiu. Astfel, simbolul benefic al crucii este anticipat în şarpele de aramă înălţat de Moise în pustiu. Milostivirea lui Dumnezeu fusese prevestită poporului biblic în călătoria spre ţara făgăduită. Acolo poporul, în ciuda neascultării, a beneficiat de iertare. Toţi cei care fuseseră muşcaţi de şerpi veninoşi din cauza împotrivirii lor păcătoase, puteau privi la şarpele de aramă înălţat de Moise la porunca lui Dumnezeu şi, datorită credinţei, erau vindecaţi. „Oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă se vindeca” (cf. Num 21,4-9: prima lectură). Ca răspuns la prima lectură psalmistul evocă comportamentul instabil al poporului biblic în călătoria prin pustiu şi recunoaşte că Domnul îi iartă vinovăţia. „Când Dumnezeu lovea de moarte, fiii lui Israel îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre el. Îşi aduceau aminte că Dumnezeu este stânca lor şi că Dumnezeul cel preasfânt este mântuitorul lor. Dar îl înşelau cu gura şi-l minţeau cu limba. Inima lor nu era sinceră faţă de el şi nu erau credincioşi faţă de legământul său. Dar, el fiind îndurător, îi ierta în loc să-i nimicească, în repetate rânduri şi-a potolit mânia şi nu a dat drumul întregii sale furii” (Ps. 77,1-2.34-35.36-37.38).

5. Crucea, culmea manifestării iubirii divineț

Această răbdare divină pregăteşte declaraţia lui Isus în Evanghelia zilei: „Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17). Înălţarea lui Cristos pe cruce înseamnă triumful mântuirii, biruinţa definitivă a lui Mesia, deschiderea stadiului final al împărăţiei lui Dumnezeu. Exemplar pentru această reflecţie este fragmentul din Evanghelia zilei, despre conversaţia nocturnă a lui Isus cu fariseul Nicodim (cf. In 3,13-17). În centrul textului se află o meditaţie despre episodul şarpelui ridicat de Moise în pustiu. Paralelismul este explicit. Şarpelui din textul Vechiului Testament îi corespunde Fiul Omului; punerii şarpelui, sus, pe un stâlp îi corespunde înălţarea crucii lui Isus răstignit; vindecării dobândite prin privirea la şarpele înălţat de Moise, îi corespunde „viaţa veşnică” pe care Cristos înălţat pe cruce o dăruieşte celor care cred în el. Potrivit evanghelistului Ioan înălţarea lui Cristos pe cruce înseamnă glorificare. Este deja începutul Paştelui, este izvorul mântuirii. Este culmea revelaţiei iubirii divine: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Iertarea care vine din crucea glorioasă a lui Isus nu se extinde doar peste poporul lui Israel, ci îmbrăţişează întreaga lume, adică pe toţi oamenii.

6. Coborâre şi înălţare (Katábasis – Anábasis)

Isus a trăit şi a învăţat cuvântul: „Cel care se umileşte va fi înălţat” (cf. Lc 14,10-11) iar ucenicii l-au înţeles şi l-au transmis. Tradiţia creştină a îndrăgit simbolul „înălţării” pe care l-a preluat în reprezentarea misterului răscumpărării lumii prin coborârea lui Isus întru moarte şi ridicarea lui în slavă prin învierea, coborârea în iad şi înălţarea la cer. Un exemplu luminos este cuprins în a doua lectură de azi. Este vorba de imnul care se prezintă ca „o perlă preţioasă încrustată în scrisoarea apostolului Paul” către Filipeni: “Isus Cristos rămânând Dumnezeu, nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor. După înfăţişare era considerat un om ca toţi ceilalţi. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus decât orice alt nume, pentru ca în numele lui Isus, toată făptura în cer, pe pământ şi în adâncuri să-şi plece genunchiul şi orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul!” (Fil 2, 6-11). Cristos, care a luat o natură umană muritoare ca a noastră, este ascultătorul care a solidarizat cu cei neascultători participând la destinul lor de păcătoşi care au atras asupra lui moartea şi a devenit astfel „blestemat de Dumnezeu” (Gal 3,13). În faţa acestui act de iubire extremă Dumnezeu dezvăluie secretul ascuns în omul-Isus. El ascundea în sine calitatea ultimă pe care acum Tatăl o manifestă pe deplin, calitatea de Fiu. Prin cruce Isus s-a revelat ca Stăpân al universului, având acelaşi titlu cu Dumnezeu, Kýrios, „Domn”. În cruce Isus îşi dezvăluie calitatea de Fiu care din iubire faţă de oameni renunţă la cerul său şi se asociază cu omul păcătos pentru a-l purta la frumuseţea de la început. „Înălţarea” pe cruce îşi are rădăcina în iubirea mântuitoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu. De acum, privind la cruce, putem recunoaşte că, înaintea lui Isus, tot genunchiul poate să se plece nu de teama judecăţii, ci atras de forţa minunată a iubirii. Acest imn a fost formulat de Biserică în cunoscutul act de credinţă rugătoare, preluat de Liturghia sărbătorii înainte de proclamarea Evangheliei: „Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”.

7. Arhetipul crucii

Pe cruce Cristos şi-a vărsat sângele pentru toţi oamenii, chiar pentru cei care l-au răstignit şi, murind atârnat de ea, ne-a dezvăluit că iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru. Este o realitate înainte de a fi un simbol. Dar crucea ca simbol cunoaşte felurite forme. Este un simbol al tuturor religiilor din antichitate. În cărţile Vechiului Testament este prezent în formă de Tau, adică de T, care este semnul cu care sunt însemnaţi pe frunte cei care au sunt salvaţi (cf. Ez 9,4). În religiile păgâne, crucea era simbolul arborelui cosmic, din care ar fi avut origine viţa tuturor fiinţelor. Ca atare este unul dintre arhetipurile cele mai vechi ale omenirii. Noi însă ne referim la crucea lui Cristos şi nu la una oarecare. Scriitoarea franceză Simon Weil (1909-1943), comentând străvechiul imn creştin în limba latină „Crux fidelis – Cruce credinciosă”, a notat că „nici o pădure nu poartă un atare arbore, cu această floare, cu aceste frunze şi cu această sămânţă”. Această scriitoare pasionată de filozofie s-a convertit la creştinism şi a căutat să descopere oamenilor sensul suferinţei. Recunoştea că floarea acelui arbore este Cristos. Şi putem adăuga că frunzele care înconjoară floarea, sunt Scripturile sacre şi planul veşnic al lui Dumnezeu şi că sămânţa este ceea ce din această sfântă floare rămâne în inima ucenicilor săi. Este vorba de o sămânţă ce trebuie semănată. Dar nu-i uşor să semeni sămânţa crucii nici chiar în inima celor care se declară creştini. Sămânţa crucii urmează drumul bobului de grâu. Se ajunge la viaţa nouă în Cristos îmbrăţişând crucea sa, trecând cu el prin chinurile naşterii. Nimic nu dezvăluie în mod mai clar slăbiciunea credinţei creştinilor decât apropierea lor distrată de crucea lui Cristos răstignit şi retragerea grăbită de la ea îndată ce durerea intră în viaţa lor. Atunci par să-l întrebe pe Isus precum Nicodim: „Cum poate fi asta?” (In 3,9). Julien Green, scriitor francez, notează în Jurnalul său constatarea că cea mai mare parte dintre creştini „caută un creştinism fără cruce”.

8. Vindecaţi privind Crucea Domnului

Dar există o vindecare ce se realizează cu ajutorul ochilor. Evreii care, în pustiu, erau muşcaţi de şerpi veninoşi, dacă priveau şarpele de aramă înălţat de Moise, se vindecau. (cf. Num 21,8-9) Acel simbol, îl reprezenta pe Cristos. Cine priveşte cu credinţă la Cristos înălţat pe cruce, este tămăduit nu numai în suflet, dar şi în memorie, în afecte, şi uneori chiar în trupul său. „Prin rănile lui am fost vindecaţi” (Is 53,5). În prima sa scrisoare sfântul Petru ne aminteşte: „Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Pt 2, 21-24). Să ridicăm ochii spre Crucea lui Isus pentru a găsi în ea izvorul vieţii, izvorul Mântuirii. „Pentru a fi vindecaţi de păcat, să privim la Cristos răstignit!”, îndemna Sfântul Augustin. „Să ridicăm cu mândrie această Cruce glorioasă pentru ca lumea să poată vedea până unde a ajuns iubirea Răstignitului faţă de oameni”.

9. Invocaţii personale

Te privesc, Doamne răstignit, şi citesc în ochii tăi toată iubirea Tatălui pentru omenirea noastră. Tu eşti milostivirea divină care învinge păcatul lumii. Te privesc, Doamne răstignit, şi în inima ta străpunsă se refugiază inima mea otrăvită de muşcăturile celui rău, pentru a fi reînsănătoşită de tine. În tine regăsesc viaţa. Te privesc, Doamne răstignit, şi rănile tale adânci îmi apar transfigurate de lumină. De lumina învierii. Astfel tu redai frumuseţe făpturii tale iubite.

10. Rugăciunea Bisericii

Cristos şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră: „prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi”. Cu această credinţă ne rugăm Tatălui din ceruri: Dumnezeule, care ai voit ca Fiul tău unul-născut să moară pe lemnul crucii ca să mântuiască neamul omenesc, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care am cunoscut pe pământ misterul lui Cristos, să ne învrednicim a primi în cer răsplata răscumpărării.

Să aveţi o „Sărbătoare binecuvântată” cu crucea Domnului luminată de înviere.

(Radio Vatican – Anton. Lucaci, material omiletic de vineri 12 septembrie 2025)