Consideraţii omiletice la Duminica a 29-a de peste an (C): Stăruitori în rugăciune
(Vatican News – 19 octombrie 2025) E Ziua Domnului. „Strig către tine, căci Tu mă auzi, Dumnezeule: pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, la umbra aripilor tale adăposteşte-mă!” (cf. Ps 16/17,6.8: Ant. la intrare). Invocaţiile insistente de la începutul acestei Sfinte Liturghii sunt ca primele note ale unei partituri muzicale: „pleacă-ţi urechea, ascultă cuvintele mele, păzeşte-mă, adăposteşte-mă”. Ele dau tonul lecturilor liturgice care ne invită să fim statornici în credinţă şi stăruitori în rugăciune.
1. La şcoala psalmilor biblici
Psalmul 16/17 citat la antifonul intrării este rugăciunea de autoapărare a unui om nevinovat care se vede încercuit de potrivnici ca de bestii înfometate gata să-l sfâşie. Situaţia este dramatică, cum se poate întâmpla oricui. Psalmistul îl implică direct pe Dumnezeu în convingerea că îl va ocroti ca pe pupila propriilor ochi şi îl va adăposti la umbra aripilor sale. Imaginea se referă la templul din Ierusalim, unde se afla chivotul legământului protejat de aripile a doi heruvimi. Ea evocă intervenţia lui Dumnezeu care asemenea unui vultur a purtat pe aripi poporul la ieşirea din Egipt şi apoi în călătoria prin pustiu (cf. Cântarea lui Moise, Dt 32,11).
2. Ziua Mondială a Misiunilor şi rugăciunea
În această duminică, penultima din luna octombrie, se celebrează totodată cea de-a 99-a Zi Mondială a Misiunilor, având ca moto: "Misionari ai speranţei între neamuri" în acord cu Anul jubiliar 2025, al cărui mesaj este speranţa. Mesajul papei Francisc pentru Ziua Misionară aminteşte fiecărui creştin şi comunităţii celor botezaţi, vocaţia fundamentală de a fi, pe urmele lui Cristos, mesageri şi constructori ai speranţei, căci Dumnezeu ne-a renăscut în Cristos înviat "pentru o speranţă vie" (cf. 1Pt 1,3-4). Misionarii speranţei sunt bărbaţi şi femei ai rugăciunii, pentru că persoana care speră este o persoană care se roagă. Să nu uităm că rugăciunea este prima lucrare misionară şi în acelaşi timp prima forţă a speranţei. De aceea, să reînnoim misiunea speranţei pornind de la rugăciune, mai ales cea făcută cu cuvântul lui Dumnezeu şi îndeosebi cu Psalmii, care sunt o mare simfonie de rugăciune al cărei compozitor este Duhul Sfânt. Psalmii ne educă să sperăm în adversităţi, să discernem semnele de speranţă şi să avem dorinţa misionară constantă ca Dumnezeu să fie lăudat de toate popoarele. Rugându-ne, ţinem aprinsă scânteia speranţei, aprinsă de Dumnezeu în noi, ca să devină un mare foc, care luminează şi încălzeşte pe toţi în jur, şi cu acţiuni şi gesturi concrete inspirate de rugăciunea însăşi.
3. Creştinul să fie pregătit pentru orice lucrare bună
Astăzi, prima lectură liturgică propune un puternic indemn de implicare în lucrarea misionară. Apostolul Paul îl îndeamnă pe discipolul său Timotei: „Preaiubitule, rămâi statornic în cele pe care le-ai învăţat şi în care crezi, ştiind de la cine le-ai învăţat! Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Cristos Isus. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună. Te conjur înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să-i judece pe vii şi pe morţi, la arătarea sa şi a împărăţiei lui: vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură” (2Tim 3,14-4,1-2).
4. Rugăciunea, prima lucrare misionară şi prima forţă a speranţei
Un prim exemplu concret de perseverenţă în rugăciune este oferit şi de prima lectură liturgică (cf. Ex 17,8-13). După ieşirea din Egipt la înfruntarea cu amaleciţii, Moise stăruie pe un deal în rugăciune iar poporul în vale luptă pentru supravieţuire şi învinge. Se roagă cu mâinile ridicate, implorând puterea lui Dumnezeu. Când Moise îşi lăsa mâinile în jos din cauza oboselii, erau mai tari şi înaintau duşmanii. Când el relua rugăciunea, puterea lui Dumnezeu revenea în rândul combatanţilor lui Israel. Este o imagine pe care scriitorul sacru o zugrăveşte în faţa cititorilor pentru a-i îndemna la rugăciune continuă şi insistentă. Fiindcă mâinile lui Moise cădeau de oboseală, au luat o piatră, au pus-o lângă el şi el s-a aşezat pe ea; Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de cealaltă. Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi Iosue i-a învins pe amaleciţi. După patriarhul Abraham, Moise este marele model de rugăciune pentru poporul Vechiului Legământ şi o prefigurare a lui Isus care cu braţele întinse pe Cruce se roagă Tatălui şi se jertfeşte pentru salvarea lumii.
5. Puterea rugăciunii stăruitoare
Un exemplu concret de perseverenţă în rugăciune îl oferă şi Evanghelia zilei (cf. Lc 18,1-8), în care Isus povesteşte o parabolă pentru a arăta ucenicilor că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze. Stăruinţa unei sărmane văduve înduplecă judecătorul nedrept Acţiunea parabolei se petrece în dezordinea unei societăţi în care justiţia nu se mai administrează. Un judecător fără credinţă şi fără lege ignoră cererea unei sărmane văduve căreia, probabil, îi fuseseră răpite bunurile lăsate de soţul decedat. Era o femeie insistentă, de-a dreptul enervantă, căci s-a întors iar şi iar să-şi facă auzit glasul şi să ceară dreptate chiar în miez de noapte. Şi judecătorul a sfârşit prin a o asculta, nu de dragul dreptăţii dar ca să scape şi să nu mai fie deranjat de „femeia sâcâitoare”. De unde deducem, dacă rugăciunile ei insistente au fost ascultate de judecătorul nedrept, oare nu vor fi ascultate de Dumnezeu care este Tatăl nostru? Şi Isus încheie: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? Vă spun că le va face dreptate în curând”. Este asigurarea dată de Isus.
6. Cine este văduva?
Femeia, care în parabola lui Isus se adresează judecătorului să-i facă dreptate împotriva adversarului, simbolizează Biserica, o comunitate care - cum scrie evanghelistul Luca - nu are în sine nici o putere şi nu este în stare să ajungă la înţelegeri cu puterile pământeşti. Este o Biserică în genunchi, Biserica în rugăciune. O văduvă care nu are nimic de dăruit, căci este săracă precum speranţa şi lipsită de apărare precum inocenţa. Are însă o forţă răzbătătoare: credinţa în dreptatea lui Dumnezeu. Dar această Biserică are un duşman. Este satana, adversarul lui Dumnezeu şi al lui Cristos, deci şi potrivnicul Bisericii. Ea singură nu-i poate rezista. I se poate împotrivi doar în rugăciune cu Isus. Aşa este şi ucenicul lui Isus, creştinul din orice loc şi dintotdeauna.
7. Cuvinte puţine sau multe?
În Evanghelia după Sfântul Matei Isus învaţă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi" (Mt 6,7-8). În Evanghelia zilei (cf. Lc 18,1-8), Isus pare că se contrazice. Ne îndeamnă să strigăm zi şi noapte la Dumnezeu: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Îi va lăsa oare multă vreme ca să aştepte? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Lc 18,7-8). În orice caz, sensul pare să fie acesta: „Dacă voi credeţi că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, comportaţi-vă ca şi cu tatăl vostru. Puţine cuvinte sunt îndeajuns. Dar dacă nu vă ascultă, insistaţi, strigaţi, nu-l lăsaţi o clipă, nu-i daţi răgaz. Cu tatăl şi cu mama voastră nu faceţi aşa?” Este o atitudine firească a celor mici. La fel este şi preamărirea lui Dumnezeu, adoraţia sau închinarea, din moment ce am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui. Imaginea îşi caută continuu modelul, precum copilul caută privirea mamei şi a tatălui încă înainte de a putea vorbi.
8. „Rugaţi-vă fără încetare” (1 Tes 5,17)
În cartea Faptele Apostolilor citim că, după înălţarea lui Isus la cer şi în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt, apostolii „toţi într-un cuget stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus” (Fap 1,14). Iar apostolul Paul îndeamnă cu insistenţă: „Rugaţi-vă fără încetare” (1 Tes 5,17), „mulţumind pururea pentru toate lui Dumnezeu Tatăl în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 5, 20), „rugaţi-vă fără încetare cu tot felul de rugăciuni şi cereri în Duhul; întru aceasta privegheaţi fără încetare, rugându-vă pentru toţi sfinţii” (Ef 6, 18). Această râvnă neobosită nu poate veni decât din iubire. Împotriva inerţiei şi lenei noastre, lupta rugăciunii este cea a iubirii smerite, încrezătoare .şi perseverente. Mai târziu, una dintre imaginile foarte vechi pictate sau gravate pe pereţii catacombelor Romei înfăţişează o persoană cu braţele ridicate spre cer. Este cunoscuta imagine denumită Rugătorul sau Rugătoarea (L’Orante). Evagrie Ponticul, unul dintre cei mai influenţi teologi ai bisericii de la sfârşitul secolului al IV-lea observă: „Nu ni s-a poruncit să muncim, să veghem şi să postim fără încetare, în vreme ce a ne ruga neîncetat este lege pentru noi” (Evagrios, Cap. pract. 49, CBC 2742).
9. Pelerinul rus şi rugăciunea neîncetată a inimii
În renumita carte intitulată „Povestirile unui pelerin rus”, publicată anonim la Kazan în 1881 şi apoi revizuită în 1884, se arată felul în care un simplu credincios descoperă darul rugăciunii neîncetate a inimii. La început autorul se prezintă: „Prin harul lui Dumnezeu sunt om şi creştin, prin fapte mare păcătos, prin vocaţie pelerin fără adăpost, de cea mai joasă clasă, rătăcind din loc în loc. Averea mea este: pe umeri o desagă cu pâine uscată, sub cămaşă o Biblie. Asta e tot”. Într-o duminică mult după Sf. Treime, intrat în biserică aude citindu-se la Liturghie: „Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi!” (1Tes 5,17). Aceste cuvinte i s-au întipărit în minte şi a început să se întrebe, cum e posibil să se roage fără încetare, dacă fiecare trebuie neapărat să se îngrijească şi de atâtea lucruri pentru propria întreţinere. A căutat apoi în Biblia sa şi a găsit scris că e nevoie să se roage în orice clipă şi în orice loc. Spun textele sacre: „Faceţi orice fel de rugăciuni şi cereri în Duh în orice timp!” (Ef 6,18); „Vreau ca bărbaţii să se roage în orice loc ridicându-şi mâinile sfinte, fără mânie şi ceartă” (1Tim 2,8). Pelerinul a cugetat îndelung fără să găsească o soluţie. Atunci l-a întrebat pe un sacristan: „Ce înseamnă a se ruga fără încetare, cum se face?” Eschivându-se, sacristanul i-a zis: „Fă cum e scris”. Dar pelerinul a insistat cu întrebările: „Cum e posibil să te rogi fără încetare?”…„Pentru ce pui atâtea întrebări?”- a zis la urmă sacristanul puţin deranjat, lăsându-l singur. Şi pelerinul şi-a continuat drumul în căutare de răspuns: îi întreabă pe un preot, pe un episcop, pe un stareţ şi apoi pe alţii şi alţii, şi nu fără peripeţii neplăcute cutreieră ţara până ce descoperă şi deprinde practica rugăciunii inimii. Aceasta consistă în repetarea numelui lui Isus. Este o invocaţie foarte simplă de credinţă dezvoltată sub felurite forme în tradiţia rugăciunii, în Răsărit şi în Apus. Formularea cea mai obişnuită, transmisă de monahii din Sinai, din Siria şi de la Muntele Athos, este invocaţia: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!” Ea îmbină imnul cristologic, din Filipeni 2, 6-11, cu invocaţia vameşului şi a orbilor care cerşeau lumina. Prin aceasta, inima se pune în armonie şi cu mizeria oamenilor, şi cu milostivirea Mântuitorului lor. (CBC 2667) Invocarea Sfântului Nume al lui Isus este calea cea mai simplă a rugăciunii neîncetate. Repetată adesea de o inimă plină de smerită atenţie, ea nu se pierde într-un „şuvoi de cuvinte”, ci „păstrează Cuvântul şi aduce rod întru răbdare”. Ea este cu putinţă „în orice clipă”, pentru că nu este o ocupaţie alături de o alta, ci unica ocupaţie, aceea de a-l iubi pe Dumnezeu, care însufleţeşte şi transfigurează orice acţiune întru Cristos Isus. (CBC 2668)
10. Cântarea Psalmistului
Psalmul 120/121, unul dintre psalmii treptelor, un imn de pelerinaj, considerat drept „Cântecul santinelei divine”. Din valea călătoriei pământeşti, pelerinul îşi îndreaptă privirea ochilor nu spre locurile înalte unde sunt altarele idolilor, ci spre templul de pe muntele Sion şi spre stânca tare care este Domnul. După Psalmistul se abandonează preamăririi lui Dumnezeu invocat ca „păzitorul lui Israel”, care nu cunoaşte somn, este mereu prezent şi are grijă de credincioşii săi. Imaginile se acumulează: Dumnezeu este umbra protectoare de soarele implacabil din pustiu; este apărătorul care stă la dreapta protejatului său; este atent să-l ferească de influenţa malefică exercitată de lumina palidă a lunii care, cum se credea în Orient, provoacă orbirea ochilor şi năucirea minţii. Toată viaţa celui credincios se petrece în prezenţa a lui Dumnezeu: În limbajul semit „intrarea” şi „ieşirea” (venirea în lume şi plecarea din lume) reprezintă cei doi poli extremi ai existenţei, deci toate acţiunile de la naştere până la moarte. La acest punct, în loc să vorbim despre rugăciune, să intrăm îndată în ea însoţiţi de psalmist, amintindu-ne că şi Isus s-a folosit de rugăciunea psalmilor, inclusiv pe Cruce. „Ajutorul nostru vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul. Îmi ridic ochii spre munţi şi mă întreb: "De unde-mi va veni ajutorul?" Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să ţi se clatine piciorul şi nu va aţipi cel care te păzeşte. El nu aţipeşte, nu doarme cel care-l păzeşte pe Israel. Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ocrotitoare la dreapta ta. Ziua soarele nu-ţi va dăuna, nici luna în timpul nopţii. Domnul să te păzească de orice rău, să-ţi apere viaţa. Domnul să te păzească la plecare şi la venire, acum şi totdeauna” (cf. Ps 120/121,1-8: psalmul responsorial).
11. Merinde de drum pentru zilele următoare
„Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Iar Tu, Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre!
12. Rugăciunea Bisericii
„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită. Să aveţi o „Duminică frumoasă!” Amin.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 17 octombrie 2025)
