Biserică

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Toţi Sfinţii”: Liturghie în patria cerească

Ca „răpiţi în Duh în Ziua Domnului”. Sfinţenia, rodul acţiunii credincioase şi milostive a lui Dumnezeu în noi. Viaţa de iubire se desăvârşeşte în liturghia cerească a sfinţilor. Ei sunt prieteni şi modele pe calea fericirilor Evangheliei.

(Vatican News - 1 noiembrie 2025) E Sărbătoare. Solemnitatea „Toţi Sfinţii” de la 1 noiembrie dă Liturghiei o tonalitate proprie. Semnificaţia sărbătorii este rezumată în prefaţa Liturghiei, adresându-ne lui Dumnezeu, Tatăl nostru: „Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună, cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă”. Aşadar, „să ne bucurăm cu toţii în Domnul, celebrând ziua de sărbătoare în cinstea tuturor sfinţilor; de mărirea lor se bucură împreună cu noi toţi îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu” (Ant. la intrare).

1. Îmbrăţişarea tuturor fiilor lui Dumnezeu

Bucurie şi recunoştinţă sunt simţămintele pe care Liturghia le trezeşte în noi în această sărbătoare. Mai mult ca oricând, în această zi ne este dat harul să trăim îmbrăţişarea dintre cer şi pământ în fraternitatea universală a tuturor sfinţilor. Simţim chemarea comună a „fiilor lui Dumnezeu”, ale căror chipuri transfigurate de iubirea trăită pe pământ poartă întipărite istorii pascale atât de diferite şi atât de asemănătoare. Celebrând jertfa Mielului, ne unim la liturghia cerească, asociindu-ne acelei mulţimi imense care aclamă: „Mântuirea îi aparţine Dumnezeului aşezat pe tron şi Mielului”. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie euharistică este ca o deschizătură de cer spre pământ. Este o rază de slavă din Ierusalimul ceresc care pătrunde norii istoriei şi aruncă lumină pe calea vieţii noastre. Într-o singură sărbătoare îi amintim pe toţi sfinţii înscrişi în calendarul Bisericii ca şi pe cei fără aureolă, dar care au ştiut să îmbine calităţile şi slăbiciunile firii omeneşti cu momentele harului divin.

2. Speranţa promisă de Isus mulţimilor: Fericiţi voi!

Toţi aceştia s-au străduit să trăiască şi să acţioneze creştineşte în diferitele situaţii ale vieţii zilnice, urcând cu perseverenţă şi adesea împotriva curentului, treptele fericirilor evanghelice (cf. Mt 5,1-12a: Evanghelia zilei). Sunt fraţi şi surori care au făcut să crească până la împlinire sămânţa de viaţă nouă primită în taina Botezului. Ei s-au simţit fii şi au trăit ca fii ai lui Dumnezeu iar acum, deveniţi asemenea Tatălui ceresc, îl contemplă împreună cu Fiul, aşa cum este (cf. 1In 3,1-3: lectura a doua). Mulţimea celor salvaţi de sângele Mielului jertfit, Cristos Isus, este imensă şi iradiază de fericire. Provenind de pretutindeni şi din toate stările sociale, înveşmântaţi în frumuseţe şi bucurie, sfinţii îl laudă şi îl adoră pe Domnul lor în îmbrăţişarea veşnică a iubirii sale (cf. Ap 7,2-4.9-14: prima lectură). Să-i privim ca prieteni ai noştri şi modele de viaţă, mijlocitori pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Ei ne aduc aminte că „fiecare pe drumul său” (LG 11) este chemat să privească spre înalt şi să grăbească pasul spre cer. Exemplul lor ne sustrage de la acel stil de viaţă mediocru şi lumesc, incompatibil cu cerinţele Evangheliei. Mijlocirea lor trezeşte în noi propuneri de bine, reînsufleţind dorinţa unei vieţi pe deplin creştine. Aşadar, nu înaintăm singuri pe drum, căci suntem înconjuraţi de o nenumărată ceată de mărturisitori. Împreună cu ei formăm Trupul lui Cristos; împreună suntem fii ai lui Dumnezeu; împreună suntem sfinţiţi de Duhul Sfânt.

3. Liturghia cerească în Ziua Domnului

„Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor”. Apocalipsul, ultima carte din Sfânta Scriptură, prezintă in limbaj imaginativ scenariul unei Liturghii solemne cu caracter istoric şi de proporţii cosmice. Cele relatate se petrec „în insula numită Patmos”, unde văzătorul Ioan se afla surghiunit din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei. El precizează că a fost răpit „în duh, în ziua Domnului” (Ap 1,10) ca să participe la o sărbătoare de nuntă pentru Cristos şi Biserica sa, cum rezultă din finalul cărţii: „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”… „Da, voi veni curând!” „Amin. Vino, Doamne Isuse” (cf. Ap 22,17.20). Celebrarea zilei consacrate lui Dumnezeu îmbrăţişează într-o singură privire viaţa şi istoria fiecărui om şi a tuturor celor care vieţuiesc sub soare. Pentru a intra „la ospăţul Mielului” trebuie să ne lăsăm „răpiţi” de glasul divin precum văzătorul Ioan. E nevoie să deschidem inimile în adoraţie şi uimire şi să ascultăm ceea ce Eternul vrea să ne comunice: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor”. Aceasta este invitaţia care răsună în marea liturghie din ultima carte a Noului Testament. Suntem chemaţi să deschidem acea ureche spirituală capabilă să asculte şi să înţeleagă limba lui Dumnezeu. Apocalipsul, ca orice celebrare liturgică a Bisericii, oferă exemplul unui limbaj divin de implicare intensă şi personală.

4. Cine este vrednic să deschidă cartea cu marile întrebări?

Liturghia cerului la fel ca cea de pe pământ porneşte de la întrebarea fundamentală despre sensul vieţii şi al timpului şi în special despre sensul durerii, sensul suferinţei. De aceea, cartea Apocalipsului fascinează, surprinde şi, nu lasă pe nimeni indiferent. Întrebarea este formulată în capitolul 5 al cărţii, unde este prezentat Mielul care şedea pe tron. Lui îi este dată de Dumnezeu cartea pecetluită cu şapte sigilii a întregii istorii pentru a o deschide. Întrebarea este pusă de „îngerul puternic” care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă sigiliile?” (Ap 5,2). Întrebarea ar putea fi formulată şi în felul următor: „Cine poate descifra sensul lumii ca natură necuvântătoare şi ca istorie? Care filozofie poate explica începutul, centrul şi sfârşitul a toate? Cine poate desluşi ceea ce este sigilat de şapte ori? Este întrebarea pe care, într-un fel sau altul, toţi ne-am pus-o, cel puţin o dată în viaţă. Prima reacţie la această întrebare este o muţenie generală, căci „nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu putea să deschidă cartea şi să se uite în ea”. Este experienţa umană a celui care nu găseşte răspuns la durerea care îl copleşeşte. Este şi experienţa profetului creştin din insula Patmos, atât de asemănător cu noi în zbuciumul vieţii şi tovarăş de suferinţă în strâmtorări. Într-o tăcere dezorientată sughiţă cu glas tare: „Şi am plâns mult pentru că nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea”. Nimeni nu părea să aibă puterea de a dezlega enigma lumii! Însă de la această enigmă nimeni nu se poate sustrage, căci ea revine mereu cu neliniştea ei tulburătoare. Este întrebarea legată de nevoia de a iubi şi de a învinge moartea care îi frământă pe toţi. În tăcerea apăsătoare care aşteaptă un răspuns, se pregăteşte starea necesară pentru a intra în liturghia Apocalipsului. Aşa se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie trăită cu adevărat. Numai cine simte forţa chinuitoare a marilor întrebări se poate apropia cu încredere de cartea sigilată şi de Mielul de pe tron.

5. Răspunsul Mielului jertfit care a învins moartea

La marea întrebare este dat un răspuns. Apocalipsul îl indică în imaginea Mielului jertfit şi a sângelui său vărsat. Este marele răspuns pe care îl dă celebrarea liturgică: „Nu plânge! Iată a învins leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David. El va deschide cartea şi cele şapte sigilii ale sale”. În centrul Liturghiei se află Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cristos, Mielul jertfit stând în picioare pentru că a învins moartea; Nevinovatul care a luat asupra sa povara păcatelor noastre şi ne-a eliberat de ele. Textul liturgic propus la Liturghia „Tuturor Sfinţilor” surprinde momentul dinaintea desfacerii celui de-al şaptelea sigiliu care prevesteşte şi actualizează marea „judecată” a lui Dumnezeu asupra istoriei. Ne este prezentat un tablou, să spunem aşa, de „catalogare” sau de „recensământ” al celor aleşi. Este vorba de cei care au acceptat să fie „sigilaţi” (însemnaţi) de Dumnezeu pentru mântuire. Nu-i vorba de vreun calcul matematic, cât de o garanţie că Dumnezeu îi va proteja de orice rău pe cei care i se încredinţează: „Eu, Ioan, am văzut un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui şi având sigiliul Dumnezeului cel viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului şi mării, spunând: „Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor, până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Ap 7, 2-4.9).

6. Mulţimea celor „însemnaţi”

„Şi am auzit numărul celor care au fost însemnaţi cu sigiliul: o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi, din toate triburile fiilor lui Israel. După acestea, am văzut şi, iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini”. Ne surprinde în acest tablou numărul mare şi universalitatea celor salvaţi. Ei provin din Israelul reprezentat de cei „o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi”. Asta înseamnă câte douăsprezece mii din fiecare trib. Apoi din lumea păgână: „o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” (Ap 7,9). Avem aici semnul evident că pentru Dumnezeu nu există bariere şi că mântuirea este oferită tuturor fără deosebire.

7. Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru

Demn de subliniat este şi faptul că nu oamenii îşi cuceresc mântuirea, ci Dumnezeu îi salvează în gratuitatea iubirii sale. Spun asta cei aleşi care strigau cu glas puternic: „Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru, cel care şade pe tron, şi Mielului” (Ap 7,10). Însă Dumnezeu nu oferă „ieftin” mântuirea sa! Acesta este sensul răspunsului la uimirea unuia dintre bătrâni, care întrebase cine „erau” şi „de unde” veneau toate acele persoane: „Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Ap 7,14). Expresia „strâmtorarea cea mare” ar putea face aluzie la vreo persecuţie precisă (din partea împăraţilor romani Nero sau Domiţian), dar ea se referă mai degrabă la toate încercările pe care le comportă fidelitatea faţă de Evanghelie. La fel, „hainele albe” şi „ramurile de palmier” pe care le poartă în semn de victorie, se datorează faptului că au fost scufundate „în sângele Mielului” şi purificate prin jertfă în focul suferinţei. Toate fac referinţă la chinuri, luptă, durere care nu sunt ceva accidental în viaţa creştinilor. Crucea se poartă zilnic, dacă vrem să fim credincioşi Domnului şi Mântuitorului nostru. Şi sfinţii au fost credincioşi până la capăt. „In cruce, salus - În cruce este mântuirea”. „Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu?” (Sf. Augustin)

8. Roadele mântuirii într-o singură sărbătoare

La 1 noiembrie Biserica Catolică de rit roman sau latin celebrează încă din secolul al IX-lea sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor”. Aceeaşi sărbătoare este celebrată de Bisericile orientale în prima duminică de după Rusalii. În Răsăritul creştin, această sărbătoare îşi are originea în practica liturgică a bisericii din Antiohia, care încă din primele veacuri îi amintea pe toţi martirii creştini în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt. De fapt, Isus Cristos înălţat la cer îl trimite discipolilor pe Duhul Sfânt ca rod al tainei pătimirii, morţii şi învierii sale. Tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt lucrarea Duhului Sfânt. În tradiţia creştină apuseană, stabilirea zilei de 1 noiembrie pentru cinstirea tuturor sfinţilor a fost determinată probabil de motive simbolice şi practice. Octombrie este luna culesului roadelor câmpului, din vii şi livezi. În luna noiembrie oamenii din emisfera nordică a planetei încep să se bucure de roadele muncii anului respectiv. Sărbătoarea este un prilej potrivit pentru a contempla cu recunoştinţă roadele de mântuire produse de Cristos în Biserică de-a lungul istoriei. Aceste roade sunt întruchipate de sfinţii din ceruri.

9. Împărtăşirea sfinţilor: cine sunt aceşti sfinţi?

La baza sărbătorii stă articolul din Crezul creştin: „Cred în împărtăşirea sfinţilor”. Aceasta face parte din experienţa noastră de credinţă. Între creştini are loc un minunat „schimb de daruri” în multe feluri. Sfinţenia fraţilor noştri ne îmbogăţeşte viaţa, ne stimulează propunerile, ne atrage spre înalt. Sfinţii ajunşi în patria cerească doresc şi aşteaptă ca noi să fim alături de ei. Au la inimă situaţia noastră de luptă şi fragilitate umană, de multe ori chiar de păcat, pentru ca după multe riscuri şi încercări să putem ajunge la portul mântuirii veşnice. Să cinstim amintirea acelei mulţimi imense de creştini, de ieri şi de azi, cunoscuţi sau total necunoscuţi, care l-au slujit cu fidelitate pe Dumnezeu mergând pe urmele lui Isus. Este vorba de toţi cei care au trăit viaţa pământească în spiritul „fericirilor evanghelice”, cu simplitate, smerenie şi perseverenţă în încercări. Sunt bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii, tineri, vârstnici, muncitori, profesionişti, bolnavi, infirmi, oameni de rând care de multe ori au contat puţin sau nu au contat deloc în ochii lumii. Într-o predică pentru comemorarea sfântului diacon Laurenţiu, martir al Bisericii din Roma, sfântul Augustin aminteşte că „frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos a pătimit pentru toţi” (Predica 304,1-4: PL 38, 1395-1397).

10. Chemaţi la plinătatea vieţii în desăvârşirea dragostei

În Noul Testament se afirmă despre cei botezaţi că sunt „sfinţi” şi în acelaşi timp că „sunt chemaţi să fie sfinţi”, adică să se sfinţească. Nu este o contradicţie. În botezul credinţei am devenit deja cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Totuşi, trebuie să păstrăm şi să desăvârşim în viaţa noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care am primit-o. Suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea dragostei folosind puterile primite după măsura darului lui Cristos. Dacă Apocalipsul vorbeşte despre mulţimea celor „însemnaţi” cu sigilul lui Dumnezeu, Evanghelia zilei ne arată drumul parcurs de aceştia pentru a ajunge în slava cerească. Toţi au urmat calea fericirilor proclamate de Isus în predica de pe munte (cf. Mt 5,1-12a: Evanghelia zilei), contând pe chemarea şi promisiunea sa: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28: aclamaţia la Evanghelie). Fericirile sunt programul de viaţă pentru a deveni sfinţi. Ele zugrăvesc de fapt chipul lui Isus. Sfinţii l-au urmat şi imitat pe Isus cel sărac în duh, mâhnit de păcatele oamenilor, blând faţă de toţi, flămând şi însetat de dreptate, milostiv ca Tatăl din ceruri, curat cu inima, făcător de pace, persecutat din cauza dreptăţii. Despre ei cântă psalmistul: „Aceasta este generaţia celor care caută faţa ta, Doamne” (Ps 23/24, 6: psalmul responsorial).

11. Sfinţi sunt şi astăzi, chiar lângă noi

Biserica se împodobeşte continuu cu noi fericiţi şi sfinţi ca în timpurile de demult. În societatea noastră secularizată nu trăiesc doar creştini de rutină şi indiferenţi. Sunt mulţi care iau în serios chemarea lui Isus şi îl urmează pe drumul crucii cu bucuria şi curajul Evangheliei. De cele mai multe ori sunt oameni simpli care îşi pun întreaga viaţă îi mâinile lui Dumnezeu. Şi în aceasta consistă sfinţenia. Sfinţii ne arată prin pilda vieţii lor că sfinţenia este posibilă, că nu consistă neapărat în fenomene extraordinare, nici în fuga de situaţiile normale ale vieţii, ci în a face voia lui Dumnezeu în orice împrejurare. Ei au spus şi spun zilnic: „Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu, voiesc cât timp voieşti Tu. Doresc ca gândurile mele să fie către Tine, cuvintele mele despre Tine, faptele mele după Tine iar suferinţele mele pentru Tine”. Ne cheamă la aceasta sacramentul Botezului prin care am fost „renăscuţi” la viaţa nouă în Cristos. Sfinţenia este trăirea coerentă a tainei Botezului. Asta ne amintesc sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi. Mulţi dintre ei au fost alături de noi: rude, prieteni, cunoscuţi, colegi de şcoală sau de muncă: poate bunicul sau bunica, poate tatăl sau mama, poate un frate sau o soră, un preot, un profesor, un medic, un vecin sau o vecină sau cineva care a trăit lângă noi neluat în seamă, „neobservat”. Pe toţi aceşti fraţi în credinţă, care se bucură deja de vederea lui Dumnezeu, noi îi amintim în rugăciune simţindu-i aproape de nevoile noastre. Ei ne lansează o chemare şi un îndemn la sfinţenie.

12. Rugăciunea Bisericii

După ce i-am contemplat pe sfinţi ca prieteni şi modele de viaţă, putem acum invoca mijlocirea lor cu rugăciunea finală: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra noastră îndurarea ta”.

Să aveţi o „Sărbătoare binecuvântată” cu bucuria sfinţilor.

Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 octombrie 2025)