Biserică

Consideraţii omiletice la solemnitatea "Cristos, Regele Universului" (C): Puterea iubirii din lemnul Crucii

Aminteşte-ţi de mine, Doamne, în împărăţia ta! Isus care în ceasul al nouălea l-a strămutat pe tâlharul căit de pe lemnul crucii în slava împărăţiei sale, să primească smerita mărturisire a păcatelor noastre şi în ceasul morţii să ne dea harul să intrăm cu bucurie pe poarta paradisului.

(Vatican News - 23 noiembrie 2025) E Ziua Domnului, Paştele săptămânii şi totodată sărbătoarea „Domnul nostru Isus Cristos, Regele universului”, care încheie Anul bisericesc. În acest timp de har – ore, zile, săptămâni şi luni - Dumnezeu a revărsat peste comunităţile şi peste familiile noastre „duhul bunătăţii şi al rugăciunii”, căci „am chemat numele său şi Domnul ne-a ascultat (cf. Zah 13,1; 12,10). Cristos Domnul continuă să desăvârşească în viaţa noastră misterele morţii şi învierii sale, făcându-ne să trăim, să suferim, să murim şi să înviem zilnic împreună cu El şi în El. Celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, îi aducem prinos de recunoştinţă pentru toate şi îl preamărim: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria şi cinstea. Lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor” (Ap 5,12;1,6). Lecturile liturgice ne ajută să aprofundăm semnificaţia regalităţii lui Isus, contemplând crucea, distinctivul iubirii sale. Cristos este regele universului pentru că s-a dăruit pe sine până la moartea pe cruce pentru viaţa lumii. Dar mai întâi ceva din istoria sărbătorii.

1. Sărbătoarea „Cristos, Regele universului”

În comparaţie cu marile festivităţi liturgice de peste ani, sărbătoarea de astăzi este relativ recentă. A fost instituită de papa Pius al XI-lea în urmă cu un secol în 1925 ca răspuns la regimurile politice ateiste şi totalitare de atunci. Climatul din care s-a născut celebrarea este documentat, de exemplu, de Revoluţia Mexicană, când mulţi creştini au rămas neclintiţi în credinţă până la moarte strigând „Trăiască Cristos Regele”. Plasată iniţial într-o duminică din octombrie, ultima reformă liturgică a reaşezat sărbătoarea la încheierea anului bisericesc. În felul acesta sărbătoarea a fost redimensionată şi în privinţa conţinutului chiar din titlul ei. De la simpla denumire „Cristos Rege” la „Domnul nostru Isus Cristos, Regele Universului”. Solemnitatea încununează astfel Anul bisericesc. Îl contemplăm pe Isus Cristos, începutul şi sfârşitul, stăpânul vieţii şi al istoriei. În prim plan nu mai este instanţa de competiţie şi de contestaţie în raport cu realităţile temporale. Lucru evident în enciclica „Quas primas” din 11 decembrie 1925, prin care papa instituia această sărbătoare şi în care citează un străvechi imn liturgic în limba latină: „Non eripit mortalia, qui regna dat coelestia - Nu răpeşte lucrurile pieritoare, acela care dă stăpânirile cereşti”. Ce înseamnă aceasta? Desigur, nu înseamnă retragere din lume şi dezangajare. „Aşteptarea unui pământ nou, nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul unei familii umane care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină” (GS 39).

2. „Cristos este Domnul”, Bunul Păstor, Pantocrator

Dacă înfiinţarea sărbătorii este relativ recentă, nu tot astfel conţinutul şi ideea sa centrală care este în schimb foarte veche şi se naşte, putem spune, odată cu creştinismul. Proclamarea solemnă de credinţă „Cristos este Domnul” prin care mulţi martiri din primele veacuri au îndurat moartea, punând fidelitatea faţă de Cristos mai presus de cea a împăratului, era deja pe această linie. De îndată ce credinţa creştină a fost liberă să se exprime în artă, cele două imagini preferate ale lui Cristos au fost aceleaşi pe care le găsim constant asociate cu sărbătoarea de astăzi: Cristos Bunul Păstor şi Cristos Pantocrator, adică Împărat al lumii. Aceasta din urmă umplea adesea întreaga absidă, învăluind adunarea într-un gest mai degrabă de protecţie decât de dominaţie. Când a început să fie pictat răstignitul (în primele timpuri crucea fusese reprezentată fără Cristos pe ea), acesta era reprezentat cu o coroană pe cap, îmbrăcămintea şi ţinuta regală. Era un mod de a afirma, chiar şi prin culoare, adevărul proclamat în liturghie prin expresia „Regnavit a ligno Deus” actualizată: „Dumnezeu domneşte de pe lemn” în istorie.

3. Cristos, Regele iubirii milostive

Evanghelia sărbătorii pentru ciclul liturgic C propune să privim la Isus cu privirea tâlharului care moare pe cruce, încredinţându-şi viaţa unuia care moare împreună cu el şi ca el. Răufăcătorul trecut în istorie ca „tâlharul cel bun” intuieşte prin darul credinţei că Isus este un nevinovat care, nesalvându-se pe sine, îi salvează pe alţii şi îşi dă viaţa pentru toţi. A fost de-ajuns o privire sinceră unită cu rugămintea convinsă în ultimele clipe ale vieţii: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!” Şi Domnul i-a răspuns: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!” (cf. Lc 22,35-43: Evanghelia zilei). În Isus Cristos se revelează o regalitate cu totul diferită de cea a lumii. Regele Cristos domneşte prin dăruirea propriei vieţi în totală iubire. Această demnitate regală diferită fusese anunţată mai dinainte în persoana lui David, chemat să fie un rege-păstor care îşi iubeşte turma, nu o tiranizează dar o paşte şi o conduce (cf. 2Sam 5,1-3: prima lectură). Astăzi Isus de pe cruce ne hrăneşte cu viaţa sa de păstor înviat. Răstignitul nu are titluri onorifice, nici demnitate, nici semne particulare, nici forţă omenească. Cu toate acestea, el are o putere nemărginită, căci este stăpânul vieţii şi al morţii. Cristos este „primul născut dintre cei care învie din morţi” şi în care aflăm asistenţă împreună cu toate făpturile. Pentru totdeauna. Să-i mulţumim lui Dumnezeu Tatăl care ne-a învrednicit în Cristos Isus să avem parte la moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale. În el avem răscumpărarea, iertarea păcatelor, pentru că prin el i-a plăcut lui Dumnezeu să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale (cf. Col 1,12-20: lectura a doua). Vă invit să aprofundăm pe larg toate acestea în Evanghelia sărbătorii.

4. Regalitatea diferită a lui Cristos

Pericopa evanghelică (cf. Lc 22,35-43) trebuie înţeleasă în contextul mai amplu al vieţii lui Isus. Intrarea sa în oraşul sfânt (cf. Lc 19,28-40) este desigur o scenă regească, având ca fundal un text profetic: „Veseleşte-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept şi mântuit, umil şi călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgăriţe” (Zah 9,9). Profetul de demult anunţase venirea unui un rege umil, blând şi sărac. Înaintea Sinedriului Isus afirmă solemn că „de acum Fiul Omului va fi aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu” (Lc 22,69). Motivul regalităţii reapare apoi în procesul înaintea lui Pilat (cf. Lc 23,1-5) şi în întâlnirea cu Irod (cf. Lc 23,6-12). Evanghelistul Luca spune deschis că Isus a fost acuzat că este rege: „L-am găsit pe acesta instigând neamul nostru şi interzicându-ne să plătim tribut Cezarului şi spunând că el este Cristos, regele” (Lc 23,2). Lui Pilat care îl întreba dacă este rege, Isus i-a răspuns că este, dar într-un mod total diferit de cel descris în acuzaţiile aduse. Isus este un rege condamnat pe nedrept. Pilat însuşi îi recunoaşte nevinovăţia. Îl locul lui Isus este preferat Baraba care era un tâlhar. În ochii oamenilor regalitatea lui Isus era o formă de batjocură. Regalitatea sa este diferită de schemele comune. Isus îi pregătise pe discipoli să înţeleagă asta, când le-a zis: „Regii neamurilor domină peste ele, iar cei care-şi exercită autoritatea asupra lor sunt numiţi binefăcători. Însă voi nu fiţi aşa, dar cel mai mare dintre voi să devină ca cel mai tânăr, iar cel care conduce, precum cel care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care serveşte? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,25-27).

5. „Şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi”

Există o deosebire radicală între regalitatea lumii şi regalitatea lui Dumnezeu, în modul de a se manifesta. Regalitatea lui Cristos este afirmată în mod solemn pe cruce: „Acesta este regele iudeilor” (Lc 23,38). Era motivul condamnării (titlul crucii) care în mintea conducătorilor voia să însemne sfârşitul pretenţiei „absurde” avansate de Isus. În schimb, era afirmaţia inconştientă că tocmai acolo, pe cruce, regalitatea lui Isus se manifestă în toată splendoarea. Isus moare între doi condamnaţi. În timpul vieţii a fost acuzat mereu că îi primeşte pe vameşi şi mănâncă cu păcătoşii iar acum moare răstignit în tovărăşia a doi dintre ei. Anunţase asta profetul Isaia: „şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi” (Is 53,12). Numai evanghelistul Luca interpretează patima Domnului în lumina acestui cuvânt profetic.

6. Cristos solidar până capăt cu cei păcătoşi.

Pentru sfântul Luca crucea este dovada supremă a solidarităţii divine cu lumea păcătoşilor. Din cruce vine biruinţa lui Dumnezeu şi regalitatea sa glorioasă. Şi nu doar pentru faptul că Isus „a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi”, dar mai presus de toate pentru că a învins ispita întreită din partea conducătorilor, a soldaţilor şi chiar a unuia dintre cei doi răufăcători răstigniţi cu el. Ispita se exprimă de fiecare dată cu aceeaşi invitaţie rostită în batjocură: salvează-te pe tine însuţi! Poporul stătea şi privea, iar conducătorii îşi băteau joc de el, spunând: „Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul”. Şi soldaţii îl luau în râs, când se apropiau de el şi-i aduceau oţet, spunând: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. Dar şi unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” (cf. Lc 23,35-37.39). Mulţimea îl insulta ca pe un fals „Mesia”. Evanghelistul face să înţelegem că Isus avea posibilitatea de a se salva. În timp ce atârna pe cruce, Isus era invitat să exploateze titlul de rege în beneficiul său personal. Asta aminteşte episodul ispitirilor din pustiu, când diavolul i-a propus lui Isus să-şi folosească puterea în avantajul propriu. Deci, Isus se poate salva pe sine, dar nu o face, căci vrea să rămână solidar până capăt cu omul păcătos. În felul acesta este pus în evidenţă paradoxul regalităţii sale. Moartea lui Isus răstignit ca un delincvent arată că iubirea divină găseşte calea de a ajunge la omul păcătos, până în clipa morţii. Dumnezeu se pune alături de omul adevărat şi de lumea reală împotriva tuturor acuzatorilor. Înseamnă că în voinţa sa eternă de iubire Dumnezeu nu-l abandonează pe om, nici chiar când acesta se răzvrăteşte împotriva Lui. În pătimirea sa şi mai ales pe cruce Fiul lui Dumnezeu se lasă judecat de om. Răspunde la violenţa distructivă cu un nou început marcat de iertare.

7. Primul cuvânt: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”

Primul cuvânt al lui Isus pe cruce menţionat de evanghelistul Luca este o cerere de iertare pentru călăii săi. Din starea sa de răstignit între doi răufăcători izvorăşte oferta de iertare divină: „Când au ajuns la locul numit Craniul, acolo i-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi unul la stânga. Atunci Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (cf. Lc 23,33-34). Crucea este expresie de iubire fidelă şi de solidaritate cu toate victimele. Regele, „dreptul judecător”, moare pentru că nu-i stă la inimă în primul rând restabilirea ordinii, dar omul care trebuie salvat cu unica forţă capabilă să învingă: iubirea. S-a spus că „de la credinţa creştină se aşteaptă ca ea să poată trasa pentru noi şi în noi acel drum care merge de la violenţa universală la reconciliere”. Atunci, şi numai atunci, împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea ei.

8. „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!”

Unul dintre răufăcătorii răstigniţi nu înţelege şi se dovedeşte prizonier al schemei mundane despre regalitatea lui Isus, căci îl insulta, spunând: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” Celălalt răufăcător întrevede îndărătul slăbiciunii lui Isus crucificat puterea iubirii sale. Luând cuvântul, l-a mustrat pe tovarăşul de osândă: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”. Până şi pe cruce Isus apare ca un semn de contradicţie; chiar şi între răufăcători există divergenţă cu privire la el. Unul dintre ei, în deznădejdea suferinţei, se prinde cu toate forţele de viaţa naturală care-i scapă. Nu vrea să moară şi-i cere lui Isus să facă un gest de putere mesianică pentru a se salva pe sine şi pe ei. Dar cuvintele acestui răufăcător, la fel ca cele ale conducătorilor şi ale soldaţilor, sunt pentru Isus o mare ispită; sunt o invitaţie similară cu cea a diavolului, când i-a zis să se arunce de pe înălţimea templului (cf. Lc 4,9-10) pentru a da spectacol în văzul lumii ca dovadă a unui mesianism glorios şi puternic. Ei bine, în ceasul puterii întunericului (cf. Lc 22,53) Isus simte aceeaşi invitaţie: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” Dar pentru Isus nu aceasta este calea mântuirii, nici pentru sine, nici pentru alţii. El trebuie să-şi piardă viaţa pentru a o salva pe a sa şi pe cea a altora.

9. Te asigur că astăzi vei fi cu mine în rai

Oricum, evanghelistul Luca vrea să spună comunităţii sale şi nouă că Isus în ieşirea sa din această lumeîi asociază la destinul său pe toţi care cred în el. Răspunsul dat de Isus la rugămintea acelui om care se recunoaşte păcătos şi care îl recunoaşte ca „Salvator” nu poate fi decât acesta: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Eu te asigur că astăzi vei fi cu mine în rai). Cuvintele lui Isus implică iertarea păcatelor şi asocierea la soarta celor aleşi. Rugăciunea sa, „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Lc 23,34), a fost ascultată. Unui om convertit îi este asigurată împărăţia lui Dumnezeu, fericirea, mântuirea. Vedem din aceasta că predicarea crucii lui Cristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu care salvează pe oricine i se încredinţează, sperând în iertarea sa.

10. Cristos este Rege şi Domn al vieţii mele?

De notat în Evanghelia zilei este şi faptul că în momentul morţii lui Isus pe cruce, deasupra capului său atârna o tăbliţă cu inscripţia: „Acesta este regele iudeilor” şi că cei de prezenţi îl sfidau să-şi manifeste deschis regalitatea: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. Mulţi, chiar şi dintre prieteni, se aşteptau la o manifestare spectaculoasă în ultimul moment a regalităţii sale. În schimb, Isus alege pentru a-şi manifesta regalitatea preocupându-se de un singur om, şi în plus de un răufăcător, un tâlhar: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!" Iar el i-a spus: "Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!" În această perspectivă, întrebarea cea mai importantă pe care trebuie să ne-o punem în sărbătoarea lui „Cristos Rege” nu este dacă El domneşte sau nu în lume, ci dacă domneşte sau nu în mine, în viaţa mea; nu dacă regalitatea sa este recunoscută de state şi de guverne, ci dacă este recunoscută şi trăită de mine. Cristos este Rege şi Domn al vieţii mele? Cine domneşte în lăuntrul meu, cine stabileşte scopul şi priorităţile vieţii mele, Cristos sau altcineva?

11. A trăi: sau „pentru sine” sau „pentru Domnul”

Potrivit apostolului Paul există două moduri posibile de a trăi: sau „pentru sine însuşi” sau „pentru Domnul”. Scrie: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi, şi peste vii” (Rom 14,7-9). A trăi „pentru sine” înseamnă a trăi ca unul care are în sine tot ceea ce satisface propria existenţă cu începutul şi sfârşitul ei; indică o existenţă închisă şi fără perspectiva vieţii de dincolo. Din contra, a trăi „pentru Domnul”, înseamnă a trăi din ceea ce vine de la El, adică din Duhul său şi pentru Domnul, adică în vederea gloriei sale. Cum spune Apostolul: „Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20-21). Este vorba de a face în propria viaţă un fel de revoluţie copernicană, trecând de la sistemul vechi la noul sistem solar,. În vechiul sistem, „pământul” adică micul meu „eu” vrea să stea în centru şi să dicteze legea pentru orice după propriul gust. În noul sistem, „soarele” Cristos stă în centru şi domneşte, în timp ce „eu-l” meu se apleacă pentru a primi de la El lumină şi căldură, „Duh şi viaţă nouă”.

12. Cântecul psalmistului

Cântarea de bucurie a pelerinilor spre Ierusalimul biblic, să ne însufleţească speranţa pe drumul vieţii spre patria cerească: „Vom merge cu bucurie în casa Domnului… M-am bucurat când mi s-a spus: „Să mergem în casa Domnului!” Iată, picioarele noastre au ajuns la porţile tale, Ierusalime! Acolo urcă triburile, triburile Domnului, după mărturia lui Israel, ca să laude numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de judecată, tronurile casei lui David” (cf. Ps 121/122,1-2.4-5: psalmul responsorial).

13. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci totul în Fiul tău preaiubit, Regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca toată făptura, eliberată din robie, să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un glas, fără încetare.

Să aveţi o „Sărbătoare binecuvântată” în compania lui Cristos, Regele iubirii.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 noiembrie 2025)