Consideraţii omiletice la Duminica a I-a din Advent (A): Ancoraţi în speranţă

(Vatican News – 30 noiembrie 2025) E Ziua Domnului, Paştele săptămânii. Paştele morţii şi învierii lui Isus Cristos luminează misterul vieţii noastre creştine şi ne permite să privim înainte cu speranţă. Viaţa are acest specific extraordinar: faptul că ne este oferită, nu ne-o putem da nouă înşine, dar trebuie hrănită constant, căci necesită o îngrijire care să o întreţină, să o dinamizeze, să o protejeze, să o relanseze. În acest sens, Biserica propune cu regularitate calendarul său propriu pentru relansarea vieţii credincioşilor. Prima parte a Anului bisericesc în ritul roman sau latin este perioada Adventului care începând de astăzi cuprinde patru duminici până la sărbătoarea Naşterii Domnului.

1. Advent înseamnă „venire”

Celebrând în fiecare an liturghia Adventului, Biserica actualizează aşteptarea lui Mesia şi punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, reînnoieşte în noi dorinţa arzătoare după cea de a doua Lui venire (cf. CBC 524). În lumina revelaţiei biblice distingem trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun (Întruparea, Naşterea Domnului), venirea continuă pe care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru” când spunem „vie împărăţia Ta!” şi venirea lui Cristos în slavă pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii. Toată liturgia Adventului este o chemare de a trăi timpul prezent în aşteptarea veghetoare şi plină de bucurie a revenirii finale a Domnului (parousìa, în greacă; advèntus, în latină). Deşi în forma sa imediată, Adventul ne pregăteşte pentru sărbătorile Crăciunului, pe termen lung ne orientează spre întâlnirea definitivă cu Domnul, când El va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi la sfârşitul timpurilor. Sfântul Bernard îndeamnă, de asemenea, să nu trecem cu vederea alte posibile veniri ale lui Hristos în momentul prezent al istoriei, când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu sau ne apropiem de Sfintele Taine: în aceste cazuri, suntem invitaţi să-L primim pe Mielul care bate la uşa conştiinţei noastre şi aşteaptă, la rândul său, să se stabilească în noi. Prin urmare, Adventul nu este doar un timp liturgic, ci o calitate a vieţii baptismale, o dispoziţie a inimii care doreşte şi se pregăteşte pentru comuniunea cu Domnul. Reflectăm în acest timp asupra venirii Domnului în viaţa noastră şi în istoria lumii. Prin năzuinţele noastre stăruitoare îl chemăm pe Cristos în persoană şi dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră” (cf. CBC 2816).

2. Noul An liturgic cu evanghelistul Matei

Pe tot parcursul unui an liturgic celebrăm şi retrăim în mod tainic evenimentele mântuirii noastre: întruparea, vestirea Evangheliei, pătimirea, moartea şi învierea Domnului, aşteptând în speranţă venirea lui în slavă. Anul liturgic are o valoare cvasi sacramentală. Actualizarea principalelor evenimente ale vieţii lui Isus ne introduce treptat în bunăvoinţa lui Dumnezeu şi ne dispune lăuntric să primim darul Duhului Sfânt. În acest an liturgic notat cu litera „A” (primul din ciclul trienal A,B,C) suntem însoţiţi de Evanghelia după Sfântul Matei. Este Evanghelia cea mai completă şi asta explică locul deosebit pe care îl ocupă în uzul liturgic al Bisericii. Între caracteristicile acestei Evanghelii este faptul că încă de la început îl prezintă pe Isus Cristos cu titlul mesianic „Emanuel” care înseamnă „Dumnezeu-cu-Noi” (cf. Mt 1,23) şi se încheie cu marea promisiune a lui Isus: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).  Este considerată Evanghelia cea mai „ecleziastică/bisericească” datorită povestirii primatului lui Petru şi folosirii termenului „Ecclesia/Biserică”, ce nu se găseşte în celelalte trei Evanghelii. Atent la semnele prezenţei Domnului în lume, evanghelistul Matei expune cel mai pe larg discursul lui Isus despre lucrurile din urmă (cf. Mt 24 şi 25). Un scurt fragment din acest discurs este propus în Liturghia primei duminici de Advent (cf. Mt 24,37-44). De fapt, Evanghelia primelor două duminici orientează atenţia mai curând spre venirea finală a Cristos în slavă iar cea a ultimelor două (a III-a şi a IV-a) vizează celebrarea venirii istorice a Mântuitorului prin naşterea la Betleem. Primele două duminici vestesc venirea Domnului pentru a judeca, a treia exprimă bucuria unei veniri deja foarte apropiate, iar a patra şi ultima "se prezintă ca o duminică a părinţilor din Vechiul Testament şi a Sfintei Fecioare Maria, ca anticipare la naşterea lui Cristos".

3. Speranţa nu înşeală

La început de an bisericesc este firesc să revină în mintea creştinilor întrebările fundamentale ale vieţii: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Care este sensul ultim al acestei călătorii? În trăirea vieţii creştine virtutea speranţei este aceea care imprimă orientarea, indică direcţia şi finalitatea existenţei credincioase. Fiind la finele anului jubiliar dedicat speranţei spicuim câteva învăţăminte din documentul numit „Spes non confundit”, adică Bula de convocare a Jubileului Ordinar al Anului 2025. „În virtutea speranţei în care am fost mântuiţi, privind la timpul care se scurge, avem certitudinea că istoria omenirii şi cea a fiecăruia dintre noi nu se îndreaptă spre un punct orb sau un abis întunecat, ci sunt orientate spre întâlnirea cu Stăpânul gloriei. Aşadar, trăim în aşteptarea întoarcerii sale şi în speranţa de a trăi pentru totdeauna în el: cu acest spirit ne însuşim invocaţia emoţionată a primilor creştini, cu care se termină Sfânta Scriptură: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20;). Este datoria oricui crede în Dumnezeu, şi în special a creştinilor, să spună cuvinte şi să săvârşească fapte care să-i călăuzească pe oameni spre speranţă. Speranţa este dificilă, este ambiţioasă, dar merită cultivată. Avem nevoie să "prisosim în speranţă" (cf. Rom 15,13) pentru a mărturisi în mod credibil şi atrăgător credinţa şi iubirea pe care le purtăm în inimă; pentru a fi bucuroasă credinţa, entuziastă iubirea; pentru ca fiecare să fie în măsură să dăruiască şi numai un zâmbet, un gest de prietenie, o privire fraternă, o ascultare sinceră, o slujire gratuită, ştiind că, în Duhul lui Isus, asta poate să devină pentru cel care-l primeşte o sămânţă rodnică de speranţă. „Iar speranţa nu înşeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). Într-adevăr, speranţa se naşte din iubire şi se întemeiază pe iubirea care izvorăşte din inima lui Isus străpunsă pe cruce:

4. Strigăt de încredere în Domnul

După această lungă introducere, intrăm la Liturghia primei duminici de Advent, care se deschide cu strigătul psalmistului: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine” (cf. Ps. 24/25,1-3). Psalmul 24/25 este o cerere stăruitoare numită suplică. Trei sunt personajele: rugătorul, Dumnezeu şi potrivnicii. Avem aici mărturisirea unui om smerit care se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor. Păcatul provoacă suferinţă, formând o diafragmă între om şi Dumnezeu. Însă oricât de grav ar fi, păcatul omului nu poate bloca generozitatea iertării lui Dumnezeu care „este bun şi arată păcătoşilor calea”. În timpul Adventului suntem chemaţi la priveghere în rugăciune pentru a menţine aprinsă în inimi flacăra speranţei. Rugăciunea, la fel ca respiraţia, este un act vital personal ce nu poate fi delegat altora. Întreruperea ei ar însemna asfixiere spirituală.

5. Pregătiţi candelele aşteptării

„Se stă ca, toamna, frunzele pe arbori”. Este compoziţia concisă a poetului italian G. Ungaretti iar anotimpul actual îmbie la reflecţii asupra timpului care trece. Dacă Anul liturgic este la început, anul civil se îndreaptă spre sfârşit. Adventul ne invită în fiecare an să reluăm mersul pe căile timpului pentru a capta orice fărâma de eternitate pe care-o putem pregusta zi de zi. În contextul Adventului s-ar putea spune că ne însoţim unii pe alţii în căutarea luminii. Nopţile din ce în ce mai lungi ale anotimpului trezesc în noi dorinţa de a stăvili întunericul. Treptat ne obişnuim cu aceste nopţi şi le primim ca un adevărat miracol ce trezeşte uimire. Să ne gândim la situaţia generaţiilor de demult care, fără multe explicaţii, şi-au dat seama de scurtarea inevitabilă a zilelor. Ne putem imagina neliniştea şi teama lor că ar putea să se scufunde într-o noapte fără zorii unei alte zile. Cu toată certitudinea întemeiată pe cunoştinţe ştiinţifice, se întâmplă uneori să ne găsim în situaţia strămoşilor îndepărtaţi. Nopţile lungi şi întunecoase pot provoca o stare de nelinişte nedesluşită în care totul ne scapă printre degete, toate curg, toate trec: „πάντα ῥεῖ  - pánta rêi” (Heraclit). În această situaţie Biserica relansează cu regularitate „anul nou liturgic”, marcând începutul celebrării timpului propriu. Când lumina soarelui descreşte, creştinii pregătesc candelele aşteptării Domnului în credinţa fermă că undelemnul speranţei şi al iubirii turnat în micile urcioare ale inimilor noastre „nu se va împuţina” (1Reg 16,14). Prin lecturile biblice şi rugăciunile liturgice ale Adventului, Biserica strecoară o picătură din untdelemnul iubirii menită să reaprindă zilnic candela aşteptării noastre. Ne oferă zilnic lumina interioară pe care o primim şi o dăruim, spre a ne încălzim la ea ca să-i putem încuraja pe tovarăşii de călătorie. Astfel, în fiecare an în timpul iernii emisferei nordice, alături de lumina din ce în ce mai dorită şi gustată, este ca şi cum am fi invitaţi să avem grijă de Floarea vieţii noastre care este Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu conţinut în Scripturile sacre să facem din viaţa noastră un petec de pământ primitor în care sămânţa Cuvântului divin să cadă liniştit, să încolţească, să înflorească în toată frumuseţea şi să aducă rodul faptelor bune pentru o lume mai bună.

6. Ziua este aproape, să ne îmbrăcăm cu armele luminii!

În faţa experienţei „că totul trece” se pot lua atitudini diferite. Una foarte veche este amintită în Biblie. Este cea care zice: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Is 22,13). Isus în Evanghelia liturgică (cf. Mt 24,37-44), vorbind despre zilele de dinainte de potop, spune: „Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Mt 24,37-39). Este situaţia unuia care stă şi petrece în gară în aşteptarea trenului care soseşte şi pleacă fără ca pasagerul distrat să-şi dea seama. Atitudinea ideală este, desigur, cea recomandată de apostolul Paul: „Cât mai avem timp, să căutăm a face bine” (Gal 6,10). Îndemnul apostolului devine stăruitor: „Fraţilor, ştiţi în ce timp ne găsim; acum este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în chefuri şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie, ci îmbrăcându-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu vă îngrijiţi de trup întru poftele lui” (Rom 13,11-14, lectura a doua). Celor care cred în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, apostolul Paul le propune să treacă la Acela care nu trece; să treacă de la lume, pentru a nu trece cu lumea. Este semnificativ faptul că prima parte a Adventului care inaugurează timpul aşteptării, ne vorbeşte despre sfârşit pentru a ne face să înţelegem că ne îndreptăm spre un început. Sfârşitul reprezintă un început. Sfârşitul stabileşte exact punctul de plecare. Marea întrebare nu este atât „unde vom sfârşi?” ci „de unde vom începe”. Considerând atent lucrurile, ne dăm seama că se începe de la sfârşit.

7. Vegheaţi… Fiţi gata!

Există însă o veste bună la modul imperativ ce vine din Evanghelia primei duminici de Advent şi care este valabilă tot timpul vieţii: „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru… Fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gândiţi” (cf. Mt 24,42.44). Şi cine veghează nu este luat prin surprindere, căci ştie că viaţa este imprevizibilă. Însă timpul Adventului nu vine să ofilească bucuria de a trăi, ci să lumineze în adevăr drumul vieţii. Este un remediu potrivit împotriva uzurii şi degradării. Ne luminează calea din înălţimi, în timp ce ne întrebăm încotro mergem şi unde voim să ajungem? Şi a şti mai dinainte este eliberator. Avertismentul că „totul trece” este binevenit nu doar pentru vârstnici ci este salutar şi pentru cei tineri, căci tinereţea şi părul negru sunt doar o suflare. „Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele cele triste şi să ajungă anii despre care va trebui să spui: Nu simt nici un gust” (cf. Qoh 12,1). Bătrâneţea este evocată de acelaşi autor sapienţial Qohelet printr-o serie de imagini sugestive: foşnetele care slăbesc din cauza surzeniei, culorile ce pierd din intensitate, pasul care devine nesigur, frica de stradă şi de urcuş. Şi apoi imaginea finală a găleţii de la fântâna cu roată: după atâtea urcări şi coborâri, vine ziua când funia sau lanţul se rupe iar găleata cade în fundul apei şi nu se mai iese la suprafaţă. Migdalul înfloreşte din nou primăvara, dar omul o dată căzut nu se mai ridică. Finalul acestui fragment biblic este cunoscut de toţi: „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” (cf. Qoh 11,10 – 12.8). Altădată se repeta prea des iar azi aproape deloc această constatare a înţeleptului biblic. N-ar fi un rău ca şi generaţia noastră să se gândească la ea. Nu e vorba de a dispreţui viaţa, ci de a trăi mai bine, cu mai mare seninătate, în mai puţină agitaţie, mai puţin stresaţi. Să ne încurajăm creştineşte unii pe alţii: „Veniţi, să urcăm la muntele Domnului… Veniţi, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob! El ne va învăţa căile sale şi noi vom umbla pe cărările lui”..

8. Chemaţi la pacea împărăţiei lui Dumnezeu

Profetul Isaia anunţă o adunare imensă de popoare pe muntele Domnului, la Ierusalim (cf. Is 2,1-5, prima lectură). Nu se adună ca să aducă jertfe, dar ca să asculte cuvântul Domnului. În zilele de pe urmă popoare multe vor zice: „Veniţi, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob! El ne va învăţa căile sale şi noi vom umbla pe cărările lui. Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim, cuvântul Domnului”. Domnul va judeca între neamuri şi va decide între multe popoare iar acestea vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor, în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa războiul. Atunci va începe pacea universală. La începutul Adventului Biserica repetă acest anunţ. Toţi suntem invitaţi să realizăm această promisiune de pace „umblând în lumina Domnului” şi repetând: „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta” (Ps 84/85,8; Aclamaţie la Evanghelie).

9. Cântarea psalmistului

Să ieşim împreună în întâmpinarea Domnului! Psalmistul biblic ne cheamă să reînnoim bucuria de a merge împreună în întâmpinarea Domnului. Fiecare dintre noi este purtat pe acest drum şi totodată simte invitaţia să-i poarte şi pe alţii în întâmpinarea Domnului. Călătoria împreună poate fi programul ideal al acestui nou Advent. Să îndreptăm privirea inimii către Cristos într-o aşteptare perseverentă, trăind în cinste şi în siguranţa că Domnul va veni. Nu importă a şti nici când şi nici cum. Vom merge cu bucurie în casa Domnului. M-am bucurat când mi s-a spus: „Să mergem în casa Domnului!” Iată, picioarele noastre au ajuns la porţile tale, Ierusalime! Acolo urcă triburile, triburile Domnului, după mărturia lui Israel, ca să laude numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de judecată, tronurile casei lui David. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului: „Să aibă linişte cei care te iubesc! Pacea să locuiască între zidurile tale şi liniştea, în palatele tale!” De dragul fraţilor şi prietenilor mei, eu spun: „Pace ţie!” De dragul casei Domnului Dumnezeului nostru, mă rog pentru bunăstarea ta! (Ps 121/122,1-2.4-9).

10. Rugăciunea Bisericii

 „Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor”.

Să aveţi împreună un „Advent binecuvântat” cu sănătate în bucurie şi pace.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 28 noiembrie 2025)