Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Advent (A): Dumnezeu cu noi

(Vatican News – 21 decembrie 2025) E Ziua Domnului, duminica pregătirii imediate la sărbătoarea Crăciunului. Meditând la prima venire a Domnului în slăbiciunea firii omeneşti, ne deprindem să-L primim cu credinţă în viaţa de  toate zilele şi să aşteptăm cu speranţă venirea lui în slavă. „Exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu este mai degrabă deprinderea prezenţei noastre înaintea lui Dumnezeu” (Fericitul Vladimir Ghika). De aceea, să focalizăm bine pregătirile din aceste zile, punându-l în centru pe Cel Aşteptat, căci fără prezenţa Celui Sărbătorit nu există sărbătoare deplină. Să redăm Crăciunului sensul său. Un Crăciun fără Pruncul Isus este ca o ramă fără imagine înăuntru, ca o Liturghie fără sfinţirea darurilor. Sărbătoarea Crăciunului a fost întotdeauna o oportunitate de a scoate la iveală în fiecare, mari şi mici, ceea ce este mai bun, mai spontan şi mai frumos în inimă - capacitatea de bucurie şi uimire.

1. Năzuinţele profunde ale omenirii

Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu invocaţiile stăruitoare ce caracterizează timpul Adventului şi care de veacuri întreţin speranţa poporului biblic în venirea unui salvator: „Coborâţi, ceruri, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul” (cf. Is 45,8: Ant. la intrare). Roua indică prospeţimea dimineţii în contrast cu arşiţa amiezii. Dacă norul este simbolul prezenţei ocrotitoare a lui Dumnezeu, roua face aluzie la zămislirea feciorelnică a lui Mesia fără focul pasiunii omeneşti. Domnul coboară gratuit ca roua în pustiu şi ca ploaia ce înviorează stepa. El face să înflorească pustiul omenirii rănite lăuntric şi epuizate de forţa vitală. Năzuinţele profunde ale celor de demult au fost preluate de Biserică în cântarea de Advent: „Voi ceruri vă-nduraţi / pe Cel promis ni-l daţi; / pe Fiul Tatălui de sus / pe al nostru Domn Isus. / Deschide-te, pământ, / să iasă Domnul Sfânt; / din tine el va odrăsli / şi ne va mântui”.

2. Experienţa elementară a dorinţei

Există o dorinţă primordială comună tuturor oamenilor, încât se poate spune că „oamenii sunt dorinţe”. În pragul sărbătorii Naşterii Domnului e bine „să luăm în serios ceea ce mişcă cu adevărat inima omului”. Într-o societate în care coexistă credincioşi, agnostici şi necredincioşi, riscul este să vorbim doar în termeni de tabere: limbaje identitare, etichete, ciocniri frontale. Dar există un fundament prealabil, mai profund: experienţa elementară a dorinţei. Prima distincţie de făcut este simplă şi, în acelaşi timp, radicală. Suntem mişcaţi „de nevoi care se atenuează şi dorinţe care se reaprind”. Să explicăm puţin această idee care acoperă existenţa umană în realitatea ei. Nevoia are un obiect definit: mi-e foame, vreau mâncare; mi-e somn, vreau odihnă; am o datorie, vreau bani. Odată satisfăcută, nevoia dispare. Este ceva măsurabil, gestionabil şi, într-un fel, procesul „se închide”. Dorinţa, pe de altă parte, se comportă diferit. Obţine un rezultat, dar nu se potoleşte. Îşi schimbă forma, se reaprinde şi se redeschide. Nu este capriciul cuiva care „vrea mereu mai mult”, ci un semn că umanitatea este orientată structural către ceva ce niciun obiect, de unul singur, nu poate satisface: o viaţă împlinită, o fericire durabilă, o relaţie durabilă. A reduce fiinţele umane la suma nevoilor lor înseamnă a le privi ca şi cum ar fi un sistem de optimizat. A le lua în serios în dorinţele lor înseamnă a recunoaşte că în ele se află o nevoie de împlinire, nu doar o listă de probleme de rezolvat. Este ceea ce învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute” (CBC 27). Scrie Sf. Augustin la începutul cărţii „Confesiuni”: „Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el, care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine” (CBC 30, Sf. Augustin, Conf. 1, 1, 1).

3. Când ceva se potriveşte, inima începe să bată din nou

Există o caracteristică care pătrunde în noile generaţii de astăzi cu forţa unui simptom colectiv: o ariditate a dorinţei când „nimic nu ne priveşte cu adevărat”. Ariditatea nu este un defect moral: este o condiţie antropologică care afectează însăşi structura sinelui. Pascal observă că omul îşi umple viaţa cu zgomot şi diversiuni pentru a evita să se confrunte cu golul din interior: este experienţa divertismentului. „Oamenii dispreţuiesc religia; o urăsc şi se tem de adevărul ei.” Omul se teme de ceea ce l-ar putea provoca cu adevărat şi, prin urmare, se predă la ceea ce nu îl provoacă. Se face impermeabil. De aceea, Pascal adaugă că „inima simte” înainte ca raţiunea să decidă: când inima este tăcută, orice altceva devine opac. Acelaşi Pascal scrie că „toate lucrurile ascund un mister” şi că sunt „văluri care Îl acoperă pe Dumnezeu”. Ariditatea contemporană provine din faptul că nu mai percepem niciun văl, nicio adâncime, niciun mister în lucruri. Realitatea este plată, iar inima se ofileşte în această bidimensionalitate. E necesar a reda realităţii puterea de semn. Asta îl pune pe om faţă în faţă cu ceea ce se întâmplă, în evidenţa sa concretă, şi îl invită să se întrebe: ce are asta de-a face cu mine? De ce mă atrage sau mă tulbură acest fapt? Ce corespondenţă trezeşte în mine? Cu alte cuvinte, reactivează experienţa elementară a inimii, ceea ce Pascal numea „ordinea inimii” şi pe care Augustin o experimenta ca sete de Infinit. Întâlnirea creştină face un singur lucru: redă inima la sine. Asta se întâmplă când Augustin exclamă: „Ce eşti tu pentru mine?... Spune-i sufletului tău: eu sunt mântuirea ta. Şi voi alerga după această voce.” Este irupţia unei prezenţe care redă consecvenţă dorinţei. Adevărata alternativă la ariditate nu este angajamentul: este corespondenţa. Şi când ceva se potriveşte, inima începe să bată din nou.

4. Ne-a fost dat să cunoaştem tainele împărăţiei

În această stare de lucruri ne întoarcem la istoria biblică: „Proorocii toţi au plâns, / de dorul lui s-au stins, / pe Domnul pe pământ născut / să-l vadă n-au putut”. Sunt versuri inspirate din cuvintele lui Isus adresate discipolilor: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor… fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit” (cf. Mt 13,11.16-17). Astăzi putem fi fericiţi, căci „Pe noi Cel Îndurat / Ne-a binecuvântat, / Ştergând păcatul strămoşesc / Din neamul omenesc”. Avem la îndemână această cântare vibrantă inspirată din Revelaţia biblică. Să o cântăm cu gura, să o cântăm cu inima, să o cântăm cu viaţa! Ea ajută „să ajungem la înţelegerea realităţilor divine nu după propria noastră voinţă, nici după propria simţire, ci în modul în care Dumnezeu însuşi a binevoit să ne înveţe prin Sfintele Scripturi” (cf. Sf. Hipolit, tratatul Contra ereziei lui Noetus, cap. 9). Şi ştim deja că „Pe Fiul în al său nume / Tatăl l-a trimis în lume / Să se nască şi să crească / Să ne mântuiască” (din „O, ce veste minunată”). A şti că suntem iubiţi de Dumnezeu şi a ne lăsa conduşi de Duhul lui Cristos înviat din morţi înseamnă a trăi bucuria prezenţei sale. Lecturile acestei Liturghii duminicale conduc în miezul experienţei noastre de credinţă.

5. Reînnoirea raportului cu Dumnezeu

Ne-a fost dăruită „Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o promisese de mai înainte prin profeţii săi în Sfintele Scripturi, despre Fiul său născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi”. Facem parte din neamurile aduse „la ascultarea credinţei”, căci suntem „chemaţi ai lui Isus Cristos şi iubiţi de Dumnezeu”. Şi noi suntem „chemaţi sfinţi”, căci am primit „har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (cf. Rom 1,1-7: lectura a doua). Nimic nu este mai decisiv la răscruce de drumuri şi aproape de cumpăna anilor decât împrospătarea raportului cu Dumnezeu pentru a putea privi înainte cu speranţă. În gramatica vorbirii la modul indicativ, viitorul prezent redă dimensiunea speranţei şi aşteptării. Se aşteaptă ceea ce în parte deja avem dar care în bogăţia sa inepuizabilă rămâne încă mereu de dobândit, de căutat şi de aşteptat. În fond, viaţa este o aşteptare, în sensul că tindem mereu spre ceva. Aşteptarea presupune un mod de gândire şi un program de acţiune. „Beneficiul căutării este însăşi căutarea. Dorinţa inimii este împlinită pentru faptul însuşi că ea rămâne insaţiabilă. Deoarece a-l contempla pe Dumnezeu înseamnă a nu fi niciodată sătui de a-l dori” (Sf. Grigore Nisenul). Creştinii care trăiesc viaţa prezentă în aşteptarea celei viitoare sunt uneori suspectaţi tacit sau acuzaţi pe faţă că neglijează realitatea prezentă pentru cea de mâine, prezentul pentru viitor. Însă creştinul care trăieşte din credinţă nu este inert şi inactiv, ci urmează îndemnul apostolului Paul: „Să nu ne lăsăm obosiţi de a face binele, căci la timpul potrivit vom culege, dacă nu ne vom lenevi. Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor de aceeaşi credinţă” (Gal 6,9-10).

6. Reînsufleţirea credinţei că Dumnezeu este noi

Evanghelia acestei duminici cuprinde începutul povestirii naşterii Domnului, ajutându-ne să înţelegem, cine este Isus, de unde vine, cum poate fi „fiul lui David” şi în acelaşi timp „fiul lui Dumnezeu”. Răspunsurile se lămuresc treptat din iniţiativa şi în stilul discret al lui Dumnezeu (cf. Mt 1,18-24: Evanghelia zilei). Istoria pământească a lui Isus, de la naştere până la moartea pe cruce şi învierea din morţi, se înscrie într-un plan de amplă extindere în timp. Este un plan ce se realizează în istorie. Evanghelistul Matei evocă acest plan divin, când vede realizându-se în Maria cele anunţate de profetul Isaia cu aproape opt sute de ani înainte (cf. Is 7,10-14: prima lectură): „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuel”, care, tradus, înseamnă: „Dumnezeu-cu-noi”  (Mt 1,23; cf. Is 7,14). Profeţia lui Isaia se împlineşte în maternitatea divină a Mariei. Lui Iosif, soţul ei, bărbat drept, îi revine misiunea să colaboreze la planul divin, transmiţând Fiului lui Dumnezeu titlul mesianic de „fiu al lui David”. Emanuel este unul dintre numele lui Isus. El însuşi se recunoaşte în acest nume, îl umple de semnificaţie şi rezumă în el misiunea sa pământească pe care o încheie cu promisiunea făcută discipolilor: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). De atunci nimeni nu mai are motiv să se întristeze pentru că ar fi neînţeles, abandonat şi singur. Fiecare poate spune: „Domnul meu este cu mine” pentru că Emanuel este „Dumnezeu-cu-noi”. Acesta este miezul tainei Crăciunului. Dumnezeu a devenit om ca noi, pentru a ne dezvălui cine este El şi cine suntem noi, mântuindu-ne de păcat, de orice robie, făcându-ne capabili să iubim. Adesea suntem poate nu „răi”, dar prea distraţi, prea ocupaţi, prea „conectaţi” la reţea pentru a percepe prezenţa lui Dumnezeu în lume. El este prezent acolo unde ne-a spus să-l căutăm. Şi acesta este adevăratul motiv pentru care an de an sărbătorim Naşterea Domnului. Reînsufleţim credinţa în „Dumnezeu-cu-noi”.

7. Drama lui Iosif, logodnicul Mariei

Să concentrăm acum atenţia asupra persoanei lui Iosif, omul care se deschide în tăcere la „visul lui Dumnezeu”. Nu este un „visător”, ci un om drept, cu picioarele pe pământ, chemat să colaboreze la realizarea planului lui „Dumnezeu-cu-noi”. Avem de învăţat din viaţa acestui om care a ştiut să-i facă loc lui Isus în viaţa sa. La fel ca pentru Maria, nici pentru Iosif nu a fost uşor să intre în tainele lui Dumnezeu. A avut nevoie de multă credinţă şi de mult curaj. Iosif era logodit în mod oficial cu Maria şi înainte de fi împreună cu ea află că este însărcinată. Câtă tulburare lăuntrică pentru acest om! Să ne gândim la zbuciumul său sufletesc! Intenţiona să o lase în ascuns pentru a nu o expune batjocurii şi râsului lumii. El o iubea sincer pe Maria, o ştia cinstită, îi cunoştea virtuţile şi, ascultând-o, a vrut să o creadă, intuind că în viaţa ei nu putea fi decât mâna lui Dumnezeu. Conform legii, ar fi putut să o denunţe, lăsând să fie condamnată şi omorâtă cu pietre în pragul casei tatălui ei. În schimb, Iosif se dă deoparte pentru a nu fi de obstacol în calea lucrării lui Dumnezeu. Are încredere în Maria şi nu caută să-şi răzbune „orgoliul rănit", dar urmăreşte în toate voia lui Dumnezeu şi binele celei pe care o iubea. Rectitudinea morală şi iubirea lui Iosif sunt răsplătite. Domnul îi vorbeşte într-o formă primordială, în vis ca odinioară patriarhilor biblici, asigurându-l că ceea ce se întâmplă în Maria este lucrare divină. Apoi îi cere să colaboreze, să o ia la sine ca soţie şi să fie tată, păzitor model al lui Emanuel „Dumnezeu-cu-noi”. Cuvintele mesagerului divin au tonul solemn al revelaţiilor: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Remarcăm discernământul atent la care este chemat Iosif. Iar el se dovedeşte curajos şi spune da; se arată total disponibil să se implice în misiune. Îşi pune în joc dragostea şi tot viitorul, bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu. Are certitudinea că nu va fi dezamăgit. Susţinut de curajul credinţei, ştie să se încreadă total în Dumnezeu. Zis şi făcut: „trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui” (Mt 1,24).

8. Iosif, model de aşteptare a Domnului

Iosif este un model de aşteptare a venirii Domnului. O aşteptare activă ce comportă decizii personale şi implicare concretă în situaţii dificile. Ne gândim la Iosif care în perioada logodnei află de la tânăra promisă că este însărcinată. Presupunem că după Buna Vestire, primul lucru pe care îl face Maria este să meargă să-i spună lui Iosif despre revelaţia îngerului; şi a făcut-o cu mare entuziasm. Iosif însuşi este uimit şi fericit. În acele timpuri, toate cuplurile visau să fie părinţi ai promisului Mesia. Dar apare o problemă, care este greu de înţeles de cultura noastră. Iosif era un om drept. Asta înseamnă că, pe lângă credincios, era şi observator al legii, iar legea îi interzicea să-şi declare fiu pe unul care nu era, aşa că se simte ca prins într-o capcană. Nu ştie cum să iasă din asta pentru că dacă va duce la bun sfârşit practica căsătoriei, Isus va fi automat declarat fiu. Şi, din moment ce Iosif era un bărbat drept şi nu voia să o acuze public, decide în secret să o lase liberă, renunţând la căsătorie. Dar, înştiinţat în vis de către un înger, caută să facă voia Domnului. Recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu în Maria şi colaborează la planul divin. Angajarea în slujba lui Dumnezeu comportă stabilirea unei relaţii durabile de dreptate, de respect, de iubire. Iosif are mâinile nepătate şi inima curată, cum cer psalmii biblici. Nu se închină la idoli, de aceea primeşte „binecuvântare de la Domnul”. El face parte din generaţia celor care caută faţa lui Dumnezeu, arătând în mod concret cum să-l primim pe Dumnezeu în viaţa noastră. Aşadar, „pune-l pe Dumnezeu în tot ceea ce faci şi îl vei găsi în tot ceea ce ţi se întâmplă” (Fericitul Vladimir Ghica). „Iată, vine Domnul; el este regele măririi”.

9. Cântarea psalmistului

 „Cine va urca pe muntele Domnului? Cine se va ridica în locul său cel sfânt?  Cel care are mâinile nepătate şi inima curată, cel care nu-şi înalţă sufletul spre lucruri deşarte. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său. Aceasta este generaţia celor care-l caută pe el, al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob” (cf. Ps 23/24,1-6: psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi, prin patima şi crucea lui, la slava învierii.

Să aveţi în continuare „Zile binecuvântate” şi apoi un „Crăciun fericit” în bucurie şi pace
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 19 decembrie 2025)