Scurt profil biografic al sfinților canonizați de Leon XIV în 19 octombrie 2025
Vatican News - 19 octombrie 2025. Biserica catolică are șapte noi sfinți, ridicați de Leon al XIV-lea la cea mai înaltă treaptă a cinstirii creștine în Biserica catolică la Sfânta Liturghie din 19 octombrie a.c., când se marchează Ziua mondială a misiunilor. Vă oferim mai jos un scurt profil biografic al noilor sfinți.
Ritul canonizării s-a încheiat cu formula solemnă a canonizării, pe care o rostește numai Succesorul lui Petru: ”Ad honorem Sanctæ et Individuæ Trinitatis, ad exaltationem fidei catholicæ et vitæ christianæ incrementum, auctoritate Domini nostri lesu Christi, beatorum Apostolorum Petri et Pauli ac Nostra, matura deliberatione præhabita et divina ope sæpius implorata, ac de plurimorum Fratrum Nostrorum consilio, Beatos martyres Ignatium Maloyan et Petrum To Rot, necnon Beatos Vincentiam Mariam Poloni, Mariam a Monte Carmelo Rendiles Martínez, Mariam Troncatti, Iosephum Gregorium Hernández Cisneros et Bartholomæum Longo Sanctos esse decernimus et definimus ac Sanctorum Catalogo adscribimus, statuentes eos in universa Ecclesia inter Sanctos pia devotione recoli debere. In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amen.”
Ignațiu Choukrallah Maloyan, martir, episcop (1869-1915)
Ignațiu Maloyan a fost arhiepiscop armean catolic de Mardi, în Turcia, orașul său natal. El și-a jertfit viața din iubire față de Cristos, la 11 iunie 1915, în contextul Marelui Rău (Metz Yeghern) suferit de poporul armean. Născut la 15 aprilie 1869, a fost trimis în Liban, la mănăstirea Bzoomar, pentru a studia în vederea hirotonirii preoțești, pe care a primit-o în ziua solemnității Corpus Domini, în 1896. După o perioadă inițială de slujire preoțească în Egipt, a fost numit arhiepiscop de Mardin, consacrarea episcopală având loc la 22 octombrie 1911. Ca păstor de suflete, s-a dedicat formării spirituale și pastorale a preoților săi, dedicând timp vizitării credincioșilor, reactivării școlilor și restaurării bisericilor. La 3 iunie 1915, arhiepiscopul a fost dus în închisoare, împreună cu sute de alți bărbați, și torturat sub acuzații false de ascundere de arme. Când i s-a cerut în mod explicit să se convertească la islam pentru a fi eliberat, el a răspuns printr-un refuz categoric. Dus în locul unde urma să aibă loc masacrul, a putut să-și ia rămas bun de la credincioșii săi și, pentru ultima oară, i-a îndemnat să fie gata să-și dea viața pentru Cristos. În același context, luând niște pâine pe care reușise să o găsească, a consacrat-o și a împărțit-o tuturor ca viaticum. Când i s-a cerut pentru ultima oară să se convertească, el a rostit aceste cuvinte: "Consider vărsarea propriului sânge pentru credința mea ca pe cea mai dulce dorință a inimii mele, întrucât știu foarte bine că, dacă sunt torturat pentru iubirea Celui care a murit pentru mine, voi fi printre cei care vor dobândi bucurie și fericire și voi ajunge să-L văd pe Domnul și Dumnezeul meu acolo sus". Martiriul său a avut loc în ziua sărbătorii Preasfânta Inimă a lui Isus. La 7 octombrie 2001, Sfântul Ioan Paul al II-lea a prezidat Sfânta Liturghie în cadrul căreia a fost declarat Fericit.
Petru To Rot, martir, catihet (1912-1945)
Petru To Rot s-a născut în partea de est a insulei New Britain și, într-un context de creștinare crescândă, s-a remarcat încă de la o vârstă fragedă prin devotamentul său profund și prin abilitățile de lider. În 1936, s-a căsătorit cu Paula Ia Varpit, care îi împărtășea credința și idealurile. Însă, viața lui Petru To Rot avea să fie marcată de evenimentele tumultoase ale celui de-al Doilea Război Mondial, când ocupația japoneză a pus la încercare comunitatea creștină locală. Rămași fără îndrumare spirituală, credincioșii au găsit în el un punct de referință ferm și curajos: în ciuda riscurilor, el a continuat să-și exercite misiunea, oferind îndrumare catihetică și alinare spirituală conaționalilor săi. În special, el a luat o poziție clară împotriva reintroducerii poligamiei, încurajată de japonezi pentru a ține populația locală sub control. În 1944, a fost arestat și condamnat la două luni de închisoare: celor care au venit să-l viziteze, inclusiv soția și copiii săi, li s-a părut senin. A fost ucis cu o injecție letală în iulie 1945. Martirizat pentru că și-a apărat credința și căsătoria, trăită ca sacrament, catihetul papuaș Petru To Rot, "soț devotat, tată iubitor și catehist plin de dăruire", a fost beatificat de sfântul Ioan Paul al II-lea, la 17 ianuarie 1995, la Port Moresby, devenind primul Fericit nativ din Papua Noua Guinee.
Vincența Maria Poloni, fecioară, fondatoare (1802-1855)
Fondatoare a Institutului Surorile Milostivirii, Vincența Maria a trăit în Verona, în Italia. Ea a fost beatificată la 21 septembrie 2008, de papa Benedict al XVI-lea. Viitoarea sfântă era ultima din cei doisprezece copii ai familiei sale, nouă dintre ei murind la o vârstă fragedă. Luigia, cum i se spunea de mică, a crescut într-un mediu familial impregnat de solide principii religioase și de un puternic spirit de solidaritate față de cei mai slabi. "Sub îndrumarea spirituală a fericitului Carlo Steeb, inima ei a răspuns chemării Duhului Sfânt, care a condus-o cu un entuziasm tot mai mare să-și dedice timpul și atenția bătrânilor și bolnavilor cronici de la azilul Pio Ricovero, din oraș”, se arată în biografia oficială a Departamentului pentru Cauzele Sfinților. În 1836, în timpul unei teribile epidemii de holeră, ea a dat dovadă de sacrificiu de sine necondiționat în secția de izolare cunoscută sub numele de sequestro, punându-și propria viață în pericol. Succesiv, călugărița avea să ia decizia fondării unui institut religios. Astfel, la 10 septembrie 1848, Luigia Poloni, împreună cu alte douăsprezece surori, a depus jurământul religios de sărăcie, castitate și ascultare, luând numele de Vincenza Maria. Institutul Surorile Milostivirii din Verona avea să devină o nouă sursă de lumină și iubire pentru orașul italian în care s-a născut. În cei cincisprezece ani pe care i-a trăit după fondarea Institutului, Fericita Vincența Maria Poloni și-a exercitat misiunea de a ajuta bătrânii, bolnavii și copiii orfani cu un zel admirabil”.
Carmen Elena Rendiles Martinez, fecioară, fondatoare (1903-1977)
Carmen Elena s-a născut la Caracas, în Venezuela, pe 11 august 1903, fără brațul stâng. Acest handicap nu a împiedicat-o să îmbrățișeze viața consacrată în rândul Surorilor Servitoare ale lui Isus în Preasfântul Sacrament, care veneau din Franța. A făcut promisiunea perpetuă la 8 decembrie 1932, luând numele de Maria Carmen. În 1945, a devenit superioară a caselor din Venezuela, fiind exigentă și, în același timp, înțelegătoare cu surorile din cadrul Institutului. În 1965, a cerut Sfântului Scaun separarea comunităților din Venezuela și Columbia de congregația franceză, din cauza unor diferențe legate de constituțiile reînnoite. Astfel, la 25 martie 1966, casele din America Latină au format o nouă congregație de drept diecezan – Slujitoarele lui Isus – ale căror călugărițe sunt cunoscute în rândul credincioșilor sub numele de "Slujitoarele lui Isus din Venezuela" sau "Slujitoarele lui Isus din Caracas". Maica Carmen a condus congregația cu autoritate și smerenie, învățându-și surorile să se ofere în fiecare zi, împreună cu Preasfântul Sacrament, prin adorație și celebrare euharistică. În ultimii ani ai vieții sale, a fost imobilizată într-un scaun cu rotile. Carmen Elena Rendiles Martinez a murit la 9 mai 1977. Misiunea acestei călugărițe însetată de sfințenie a fost întotdeauna orientată spre venerarea Preasfântului Sacrament și spre ajutorarea preoților în apostolatul lor prin rugăciune și colaborare cu ei.
Maria Troncatti, fecioară (1883-1969)
Italiancă de origine, Maria Troncatti a intrat în rândul surorilor ”Fiicele Mariei, ajutorul creștinilor” și a fost misionară în Ecuador. S-a născut la Corteno Golgi (Brescia) pe 16 februarie 1883. Era pasionată încă din copilărie de misiunile saleziene, drept care învățătoarea din clasele primare îi dădea să citească revista ”Bollettino salesiano”, fondată de sfântul Ioan Bosco. Prima formare ca persoană consacrată a primit-o în casa-mamă de la Nizza Monferrato (Asti) și a depus voturile pe viață în 19 septembrie 1914. În primăvara anului 1922 i s-a comunicat că misiunea ei avea să fie în Ecuador. După ce a ajuns la Chunchi, a instalat un mic ambulatoriu, numit ”botiquín”. Trei ani mai târziu, a plecat în pădurea amazoniană: la Macas, Sevilla Don Bosco și Sucúa. A avut o activitate de pionierat, fiind asistentă medicală și catihetă, sfetnică pentru tineri și adulți, iar pentru toți ”madrecita”. A suferit mult din cauza contrastului dintre colonizatori și populația Shuar: misiunea de la Macas a fost afectată în 1938 de un incendiu, iar cea de la Sucúa a fost distrusă de flăcări în 1969. În acele clipe, sora Maria spunea: ”Să îndeplinim bine voința lui Dumnezeu! El a îngăduit acestea, El ne va ajuta”. A acordat asistență populației cu ocazia frecventelor epidemii de variolă și pojar. În 1954 a început să funcționeze în noile localuri spitalul de la Sucúa, sora Maria devenind directoare a acestuia. A apărat drepturile locuitorilor din acele teritorii și a organizat campanii de promovare, precum cursuri pentru pregătirea asistentelor medicale și formarea fetelor. A fost susținută de o mare credință în mijlocul greutăților și încercărilor, spunând: ”O privire la Crucifix îmi dă viață și curaj ca să lucrez”. În 25 august 1969, pe când se pregătea să plece la exerciții spirituale, micul avion cu care abia decolase de pe aeroportul din Sucúa s-a prăbușit nu departe de pistă. Sora Maria a fost dusă, de acum fără suflare de viață, la misiune. Se împlinise astfel jertfa vieții ei pentru reconcilierea dintre populația Shuar și colonizatori. A fost proclamată fericită de papa Benedict al XVI-lea pe 24 noiembrie 2012.
Iosif Grigore Hernández Cisneros, credincios laic, medic (1864-1919)
Cunoscut în Venezuela, țara natală, drept ”medicul săracilor”, Iosif Grigore Hernández Cisneros s-a născut la Isnotú pe 26 octombrie 1864. Tatăl l-a îndemnat să se înscrie la Facultatea de medicină a Universității din Caracas, unde a apărat cu succes teza de doctorat în 1888. Un an mai târziu, a fost selecționat de autoritățile țării pentru a fi trimis la studii de perfecționare la Paris. S-a întors în Venezuela și a înființat catedrele de histologie, fiziologie și bacteriologie, începând la numai 27 de ani cariera universitară. S-a dedicat învățământului, invitându-i la domiciliul său pe studenții aflați în dificultăți mai mari. A înființat ”Colegio de Médicos” din Venezuela și a fost unul din membrii fondatori ai Academiei Naționale de Medicină. Dorind să-și consacre viața lui Dumnezeu, în 1908 a petrecut o perioadă de timp la Certosa di Farnetta (Lucca, în Italia) și, câțiva ani mai târziu, la Colegiul ”Pio Latino Americano” din Roma. Atât în prima, cât și în a doua situație, sănătatea șubredă l-a constrâns să se întoarcă la Caracas. A continuat studiile de embriologie și histologie, fiind în decursul carierei sale autorul mai multor contribuții în diferite domenii ale medicinei. Era o fire tăcută, prudentă și plină de caritate. Oferea asistență gratuită celor bolnavi, la care mergea cu medicamente și chiar cu banii de care aveau nevoie. Îndemna la încrederea în Dumnezeu și la primirea frecventă a sacramentelor, mai ales a Sfintei Împărtășanii. În timpul gripei ”spaniole”, care a afectat grav orașul Caracas în 1918, s-a distins ca medic și apostol al carității. După ce cumpărase medicamentele pe care urma să le ducă unui copil bolnav a fost lovit de o mașină și a murit pe 29 iunie 1919, invocând-o pe Preasfânta Fecioară Maria. Cu câteva luni înainte, îi spunea unui prieten: ”Îți spun în confidență că mi-am oferit viața lui Dumnezeu ca jertfă pentru pacea în lume”. Papa Francisc l-a beatificat pe 30 aprilie 2021.
Bartolomeu Longo, credincios laic, avocat (1841-1926)
Bartolomeu Longo este legat de ansamblul de devoțiune mariană și operele de caritate de la Sanctuarul din Pompei (Napoli), cunoscut în lumea întreagă. Născut la Latiano (Bari) pe 10 februarie 1841, a urmat la Lecce studiile juridice, pe care le-a finalizat la Napoli, devenind avocat. După un timp de distanță față de credință, în 1865 s-a convertit de la practicile spiritismului, s-a angajat în promovarea operele de binefacere și a devenit terțiar al Ordinului Dominican și promotor înflăcărat al rugăciunii rozariului. Pentru a administra proprietățile contesei Marianna Farnaro, văduvă a lui De Fusco, a mers în octombrie 1872 în Valea din Pompei și s-a îngrijit de necesitățile spirituale și materiale ale locuitorilor, aflați într-o stare de abandon complet. S-a rugat în felul următor la Fericita Fecioară Maria: ”Dacă e adevărat că tu ai promis că cel care răspândește rozariul se mântuiește, eu mă voi mântui, pentru că nu voi pleca din ținutul de la Pompei fără a fi răspândit rozariul tău”. La sunetul clopotelor pentru Angelus, care au răsunat în acel moment, a înțeles că aceea avea să fie misiunea lui. Pe 13 noiembrie 1875 a organizat aducerea la Pompei a imaginii Sfintei Fecioare Maria a rozariului, iar pe 8 mai 1876 a fost depusă prima piatră a sanctuarului. A scris cărți de devoțiune și s-a îngrijit de publicarea revistelor ”Il Rosario” și ”La Nuova Pompei”. În 1883 a compus Rugămintea către Fecioara Maria de la Pompei (”Supplica”). S-a căsătorit cu contesa De Fusco, alături de care a respectat întotdeauna castitatea conjugală. Împreună cu soția, a ridicat la Pompei un orfelinat pentru fete (1887), case de primire pentru fiii și fiicele deținuților (1892, respectiv, 1922) și a fondat congregația ”Surorile Dominicane Fiice ale Sfântului Rozariu din Pompei”, iar în 1906 a cedat Sfântului Scaun toate proprietățile. A murit pe 5 octombrie 1926. A fost beatificat în Piața Sfântul Petru de sfântul Ioan Paul al II-lea pe 26 octombrie 1980.
