Șase luni cu Leon XIV: O Biserică unită și deschisă, semn de pace într-o lume rănită

Andrea Tornielli 
8 noiembrie 2025

Au trecut șase luni de la acea după-amiază din 8 mai a.c., când noul episcop al Romei, primul din Statele Unite ale Americii, primul augustinian și primul care a fost înainte episcop misionar după mai bine de un mileniu de istorie creștină, s-a prezentat la loja centrală a bazilicii San Pietro. Există un fir roșu care traversează magisteriul său: o Biserică semn de unitate și comuniune care să devină germenul unei lumi reconciliate în fața războaielor, urii și violențelor.

Merită să reparcurgem unele etape ale acestui magisteriu care evidențiază că vestirea esențialului credinței nu este desprinsă niciodată de mărturia carității, de efortul concret în favoarea celor din urmă și pentru construcția unei societăți mai juste. Încă de la primele sale cuvinte, rostite la salutul transmis imediat după ce a fost ales: ”Pacea să fie cu voi toți! (...) Aceasta este pacea lui Cristos înviat, o pace dezarmată și o pace dezarmantă, smerită și perseverentă. Provine de la Dumnezeu, cel care ne iubește pe toți de o manieră necondiționată. (...) Trebuie să căutăm împreună cum să fim o Biserică misionară, o Biserică ce construiește punți, dialogul, mereu deschisă ca să primească”. O Biserică, după cum spunea în omilia Sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului său din 18 mai 2025, ”unită, semn de unitate și de comuniune, care să devină plămadă pentru o lume reconciliată. În acest timp al nostru, vedem încă atât de multă discordie, atât de multe răni provocate de ură, de violență, de prejudecăți, de teama de cel diferit, de o paradigmă economică ce exploatează resursele Terrei și îi marginalizează pe cei mai săraci. Iar noi, în acest aluat, vrem să fim o mică plămadă de unitate, de comuniune și de fraternitate”.

Inima misiunii: a dispărea ca să rămână Cristos 
A doua zi după alegere, la prima celebrare euharistică împreună cu cardinalii în Capela Sixtină, Leon al XIV-lea a readus în atenție un ”efort  la care nu poate renunța nimeni dintre cei care exercită în Biserică o slujire de autoritate: a dispărea pentru ca să rămână Cristos, a se face mic pentru ca el să fie cunoscut și preamărit, a se dărui pe sine până la capăt pentru ca nimănui să nu-i lipsească șansa de a-l cunoaște și de a-l iubi”. La omilia din 18 mai, papa a vorbit de ”iubire și unitate” ca de cele două dimensiuni încredințate de Isus lui Petru și a explicat că această îndatorire este posibilă numai pentru că Petru ”a experimentat în propria viață iubirea nemărginită și necondiționată a lui Dumnezeu, chiar în ceasul falimentului și al trădării”. Pentru că, după cum a spus tinerilor adunați la Tor Vergata [lângă Roma – n.r.] în seara de 2 august, ”la originea noastră nu a fost o decizie a noastră, ci o iubire care ne-a dorit”. Această iubire este precedă existența noastră, după cum a explicat papa la cateheza audienței din 20 august, vorbind de Iuda care primește bucata de pâine de la Isus la Ultima Cină: ”Isus duce mai departe și până la capăt iubirea sa (...) pentru că știe că adevărata iertare nu așteaptă căința, dar se oferă pe sine mai înainte de aceasta, ca un dar gratuit chiar mai înainte de a fi primit”.

Biserica are misiunea de a da mărturie pentru această iubire. Ca să o facă, a explicat Leon pe 7 iunie în timpul veghii de rugăciune a Rusaliilor, ”nu sunt necesari susținători puternici, compromisuri mundane ori strategii emoționale. Evanghelizarea este lucrarea lui Dumnezeu și, dacă uneori trece prin persoanele noastre, aceasta se datorează legăturilor pe care le face posibile”. Bisericii nu-i sunt de ajutor strategiile de marketing, evanghelizarea fiind, într-adevăr, a lui Dumnezeu, cel care lucrează. Fundamentală pentru misiune este unitatea în diversitate, altfel spus, comuniunea trăită. Este o credință, după cum sublinia în 5 octombrie la Jubileul misionarilor, care ”nu se impune prin mijloacele puterii și prin modalități extraordinare (...). Este o mântuire care se realizează atunci când ne angajăm în prima persoană și avem grijă, cu acea compasiune a Evangheliei, de suferința aproapelui”. Este o credință care nu-i judecă pe ceilalți, care nu ne face să ne simțim ”desăvârșiți” pentru că, după cum a explicat la Angelus din 24 august, Isus pune în criză ”siguranța celor care cred”. ”El, într-adevăr, ne spune că nu este îndeajuns să mărturisim credința prin cuvinte, să mâncăm și să bem împreună cu el celebrând Euharistia ori să cunoaștem bine învățăturile creștine. Credința noastră este autentică atunci când ea îmbrățișează toată viața noastră, când devine un criteriu pentru deciziile noastre, când ne face să fim femei și bărbați care se angajează în bine și riscă în iubire după cum a făcut Isus”.

Mărturisitori ai păcii 
După cum a făcut la primul salut din ziua alegerii, Leon al XIV-lea a vorbit de foarte multe ori despre pace, îndemnând creștinii să dea mărturie pentru pace de o manieră concretă. ”Nonviolența ca metodă și ca stil de viață trebuie să facă deosebirea în deciziile, relațiile și activitățile noastre”, spunea pe 30 mai, vorbind mișcărilor și asociațiile din Arena păcii.

În același timp, succesorul lui Petru și-a ridicat glasul de mai multe ori împotriva reînarmării, cum a făcut la finalul audienței din 18 iunie: ”Nu trebuie să ne obișnuim cu războiul! Dimpotrivă, trebuie să respingem ca pe o tentație fascinația armamentelor puternice și sofisticate”. Pe 26 iunie, primind participanții la ROACO, Reuniunea Operelor de Ajutorare a Bisericilor Orientale, a spus: ”Cum se poate crede, după secole de istorie, că acțiunile belice conduc la pace și nu se întorc împotriva celor care le-a efectuat? (...) Cum se poate continua a trăda dorințele de pace ale popoarelor prin falsele propagande ale reînarmării, cu zadarnica amăgire că supremația va rezolva problemele în loc să alimenteze ura și violența? Lumea cunoaște din ce în ce mai puțin cantitatea de bani care merge în buzunarele traficanților de moarte și prin care s-ar putea construi spitale și școli. În schimb, se distrug cele care sunt deja construite”.

Dezarmarea cerută de episcopul Romei îi privește atât pe guvernanții națiunilor, ca să nu întoarcă bogăția ”împotriva omului, transformând-o în arme care distrug popoarele și în monopoluri care îi înjosesc pe muncitori” (Omilie, 21 septembrie, biserica Sfânta Ana din Vatican), cât și pe fiecare dintre noi pentru că îndemnul lui Isus este de să dezarmăm mâna, dar mai întâi de toate inima. După cum spunea Leon la finalul Veghii mariane de rugăciune pentru pace de sâmbătă, 11 octombrie: ”Cuvintele «Pune sabia în teacă!» sunt adresate celor puternici ai lumii, celor care conduc soarta popoarelor. Îndrăzniți să faceți dezarmarea! Dar sunt cuvinte adresate în același timp și fiecăruia dintre noi ca să ne facă din ce în ce mai conștienți că pentru nicio idee, credință ori politică nu putem să ucidem. Ceea ce trebuie să dezarmăm mai întâi de toate este inima, pentru că dacă nu există pace înăuntrul nostru, nu vom da pace”.

Iubirea față de săraci 
În prima sa exortație apostolică, publicată pe 9 octombrie, papa Leon a explicat că, ajutându-l pe cel care suferă, ”nu ne situăm în orizontul binefacerii, ci al revelației: contactul cu cel care nu deține putere și măreție este o formă fundamentală de întâlnire cu Domnul în istorie”. Iubirea față de cei săraci nu este un ”parcurs orizontal”, dar reprezintă ”criteriul adevăratului cult”.

La întâlnirea cu nunții apostolici, pe 10 iunie, papa le-a spus: ”Mă bazez pe voi pentru ca, în țările în care trăiți, toți să afle că Biserica este mereu gata la toate din iubire, care stă întotdeauna de partea celor din urmă, a săracilor”. Iar pe 13 iulie, la Castel Gandolfo, a invitat, urmând exemplul Bunului samaritean, ”să nu trecem mai departe”, ci să ne lăsăm ”străpunsă inima” de ”toți cei care se cufundă în rău, suferință și sărăcie”, de ”atât de multe popoare despuiate, devalizate și jefuite, victime ale unor sisteme politice opresive, ale unei economii care le constrânge la sărăcie, ale războiului care ucide visele lor și viețile lor”. La Jubileul lucrătorilor din justiție, pe 20 septembrie, papa a îndemnat să nu ne întoarcem fața de la ”realitatea atâtor țări și popoare cărora le este foame și sete de dreptate pentru că starea lor de viață este atât de nedreaptă și inumană încât se dovedește a fi inacceptabilă”, amintind că ”statul în care nu există dreptatea nu este un stat”. Vorbind reprezentanților Mișcărilor populare, pe 23 octombrie, succesorul lui Petru a amintit că ”excluziunea este noua față a injustiției sociale. Distanța dintre o mică minoritate – 1% din populație – și cea mai mare majoritate s-a lărgit de o manieră dramatică. (...) Ca episcop în Peru, sunt fericit că am simțit o Biserică ce însoțește persoanele în suferințele, bucuriile, luptele și speranțele lor”.

Migranții, frații noștri 
La omilia pentru Jubileul misionarilor și migranților, din 5 octombrie, Leon al XIV-lea a vorbit despre ”povestea de viață a multor frați ai noștri migranți” care ”nu pot și nu trebuie să afle răceala indiferenței ori stigmatul discriminării”. Iar în discursul către Mișcările populare din 23 octombrie a vorbit despre chestiunea siguranței: ”Prin abuzul față de migranții vulnerabili, nu asistăm la legitima exercitare a suveranității naționale, ci mai degrabă la grave crime comise ori tolerate de către stat. Se iau măsuri din ce în ce mai inumane, chiar sărbătorite pe plan politic, pentru a-i trata pe acești ”indezirabili” ca și cum ar fi gunoi, nu ființe umane. Creștinismul, în schimb, face referință la un Dumnezeu iubire, care pe toți ne face frați și ne cere să trăim ca frați și surori”.