Speranță pentru Liban și pentru lume
Andrea Tornielli
Posibilitatea coexistenței între cei de credințe diferite și o fraternitate care trece dincolo de barierele etnice și diviziunile ideologice: aceasta este ceea ce, chinuitul Liban, o ”Țară mesaj”, continuă să indice lumii ca o posibilitate concretă și o cale spre pace. Acestui Liban și speranței sale, mărturisită de tinerii care refuză să se predea războiului și urii, papa Leon a arătat calea de a construi viitorul. Când a vorbit miilor de tineri adunați la sediul Patriarhiei Maronite a Antiohiei, la finalul unei zile intense de întâlniri, Succesorul lui Petru le-a spus: ”Voi aveți speranță! Aveți timp! Aveți mai mult timp să visați, să vă organizați și să faceți bine. Voi sunteți prezentul, iar viitorul se construiește deja în mâinile voastre! Și aveți entuziasmul de a schimba cursul istoriei! Adevărata rezistență la rău nu este răul, ci iubirea, capabilă să vindece propriile răni în timp ce le vindecă pe cele ale altora”.
Despre această iubire gratuită, capabilă să vindece rănile altora pentru că în rănile lor vedem propriile noastre răni și, mai ales, pentru că recunoaștem chipul lui Dumnezeu în cei care suferă, unii dintre cei prezenți vorbiseră cu puțin timp înainte în mărturiile lor emoționante. Precum cea a lui Elie, care, după multe sacrificii pentru a economisi și a-și permite studiile, și-a văzut planurile năruite de prăbușirea economiei țării, a pierdut totul. Totuși, a decis să nu emigreze: ”Cum aș putea pleca în timp ce țara mea suferă?”.
Ca și povestea emoționantă a lui Joelle, care, la o întâlnire de rugăciune Taizé, a întâlnit o colegă, Asil, libaneză ca ea, dar musulmană, care locuia în sudul Libanului. Când satul lui Asil a fost bombardat de atacurile aeriene israeliene, ea s-a adresat către Joelle pentru că familia ei nu știa unde să meargă. Joelle și mama ei le-au primit: ”Diferența de religie nu a fost niciodată un obstacol... Am experimentat o armonie profundă... Am înțeles un adevăr esențial: Dumnezeu nu locuiește doar între zidurile unei biserici sau ale unei moschei. Dumnezeu se manifestă atunci când inimi diferite se întâlnesc și se iubesc precum frații”. După ea, a vorbit Roukaya, mama lui Asil: ”Mama lui Joelle mi-a deschis ușa casei ei și mi-a spus: aceasta este casa ta. Nu m-a întrebat cine sunt, de unde vin sau în ce cred... Am înțeles că religia nu este ceva despre care vorbești: este ceva ce trăiești, într-o iubire care depășește toate granițele”.
Ce a făcut toate acestea posibile? Ce a făcut posibil ceea ce a fost și dorește să continue să fie Libanul? Papa Leon a indicat un fundament care ”nu poate fi o idee, un contract sau un principiu moral”. Adevăratul principiu al vieții noi și reconciliate ”este speranța care vine de sus: este Cristos! Isus a murit și a înviat pentru mântuirea tuturor. El, Cel Viu, este fundamentul încrederii noastre; El este mărturisitorul milostivirii care mântuiește lumea de orice rău”.
Această primă călătorie a lui Leon al XIV-lea, care se încheie astăzi, marți, 2 decembrie, cu întoarcerea sa la Roma, ne ajută să înțelegem sensul cuvintelor rostite a doua zi după alegerea sa, când noul Episcop al Romei a spus că oricine din Biserică exercită o slujire a autorității trebuie ”să facă loc pentru ca să rămână Cristos”. Aceste cuvinte se aplică oricui proclamă Evanghelia. Liderilor altor confesiuni creștine și liderilor musulmani din diferitele tradiții care alcătuiesc mozaicul religios libanez, papa le-a amintit că acest pământ a fost martor la mai multe episoade din viața publică a lui Isus și, în special, l-a citat pe cel al femeii canaaneence și al credinței sale în cererea de vindecare a fiicei sale: ”Acest pământ înseamnă mai mult decât un simplu loc de întâlnire între Isus și o mamă care imploră: devine un loc în care umilința, încrederea și perseverența depășesc orice barieră și întâlnesc iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, care îmbrățișează fiecare inimă umană”.
A dispărea pentru ca Cristos să rămână nu înseamnă a ne refugia în interioritate, a construi comunități închise de oameni ”perfecți”, nici a urmări vise de putere și măreție, încrezându-ne în numere și uitând logica lui Dumnezeu, care se manifestă în micime. A dispărea pentru ca Cristos să rămână înseamnă a deveni purtători, în ciuda insuficienței noastre, a acelei iubiri nemărginite a lui Dumnezeu care îmbrățișează fiecare inimă umană, fără distincții, aplecându-se către cei mai mici, către cei asupriți, către cei suferinzi. Așa cum au mărturisit tinerii libanezi în fața Succesorului lui Petru, care a venit să-i încurajeze.
