Audiența generală. Leon XIV: Liturgia, culmea spre care tinde acțiunea Bisericii

Vatican News – 20 mai 2026. ”Cristos însuși este principiul interior al misterului Bisericii, poporul sfânt al lui Dumnezeu, născut din coasta sa străpunsă pe cruce. În sfânta liturgie, prin puterea Duhului său, el continuă să acționeze. Sanctifică și asociază Biserica, Mireasa sa, cu cultul său către Tatăl. Își exercită preoția absolut unică, el care este prezent în Cuvântul proclamat, în Sacramente, în miniștrii care celebrează, în comunitatea adunată și, în gradul suprem, în Euharistie (cf. SC, 7)”, a spus papa Leon al XIV-lea miercuri, 20 mai a.c., la cateheza audienței generale din Piața Sfântul Petru, reflectând asupra Constituției dogmatice despre liturgia sacră a Conciliului Vatican al II-lea, ”Sacrosanctum Concilium”. La audiența generală a fost prezent și patriarhul Aram I, catolicos al Bisericii armene apostolice, cu sediul la Cilicia, împreună cu o delegație de episcopi, aceasta fiind prima vizită oficială a patriarhului la Sfântul Părinte Leon al XIV-lea.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, alocuțiunea papei Leon al XIV-lea de la cateheza audienței generale de miercuri, 20 mai 2026:

«Dragi frați și surori, bună dimineața și bun venit!
Astăzi începem o serie de cateheze despre primul Document promulgat de Conciliul Vatican al II-lea: Constituția despre sacra liturgie, Sacrosanctum Concilium (SC).

În elaborarea acestei Constituții, Părinții conciliari au căutat nu doar să întreprindă o reformă a riturilor, ci să conducă Biserica la contemplarea și aprofundarea legăturii vii care o constituie și o unește: misterul lui Cristos. Liturgia atinge însăși inima acestui mister: este în același timp spațiul, timpul și contextul în care Biserica își primește însăși viața de la Cristos. În liturgie, ”se actualizează opera răscumpărării noastre” (SC, 2), făcându-ne o descendență aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor luat în stăpânire de Dumnezeu (cf. 1 Petru 2,9).

Așa cum a demonstrat tripla reînnoire – biblică, patristică și liturgică – care a străbătut Biserica în secolul al XX-lea, Misterul în cauză nu desemnează o realitate întunecată, ci planul mântuitor al lui Dumnezeu, ascuns din veșnicie și revelat în Cristos, conform afirmației sfântului Paul (cf. Efeseni 3,3-6). Iată, așadar, Misterul creștin: evenimentul pascal, adică patima, moartea, învierea și glorificarea lui Cristos, care ni se face prezent sacramental tocmai în liturgie, astfel încât de fiecare dată când participăm la adunarea reunită ”în numele Lui” (Mt 18,20), suntem cufundați în acest Mister.

Cristos însuși este principiul interior al misterului Bisericii, poporul sfânt al lui Dumnezeu, născut din coasta sa străpunsă pe cruce. În sfânta liturgie, prin puterea Duhului său, el continuă să acționeze. Sanctifică și asociază Biserica, Mireasa sa, cu cultul său către Tatăl. Își exercită preoția absolut unică, el care este prezent în Cuvântul proclamat, în Sacramente, în miniștrii care celebrează, în comunitatea adunată și, în gradul suprem, în Euharistie (cf. SC, 7). Astfel, potrivit sfântului Augustin (cf. Serm., 277), celebrând Euharistia, Biserica ”primește Trupul Domnului și devine ceea ce primește”: devine Trupul lui Cristos, ”locuință a lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2,22). Aceasta este ”opera răscumpărării noastre”, care ne configurează cu Cristos și ne edifică în comuniune.

În sfânta liturgie, această comuniune se realizează ”prin ceremonii și rugăciuni” (SC, 48). Ritualitatea Bisericii exprimă credința sa – conform celebrei zicale lex orandi, lex credendi – și, în același timp, modelează identitatea bisericească: Cuvântul proclamat, celebrarea Sacramentului, gesturile, tăcerile, spațiul, toate acestea reprezintă și dau formă poporului convocat de Tatăl, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt. Fiecare celebrare devine astfel o adevărată epifanie a Bisericii în rugăciune, așa cum a amintit sfântul Ioan Paul al II-lea (Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus, 9).

Dacă liturgia este în slujba misterului lui Cristos, este de înțeles de ce a fost definită ca fiind ”culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și izvorul din care emană toată puterea ei” (SC, 10). Este adevărat că acțiunea Bisericii nu se limitează doar la liturgie, totuși toate activitățile ei (predicarea, slujirea săracilor, însoțirea realităților umane) converg spre această ”culme”. În schimb, liturgia îi susține pe credincioși, cufundându-i mereu și din nou în Paștele Domnului și, prin urmare, prin proclamarea Cuvântului, celebrarea sacramentelor și rugăciunea comună, aceștia sunt întăriți, încurajați și reînnoiți în angajamentul față de credință și în misiunea lor. Cu alte cuvinte, participarea credincioșilor la acțiunea liturgică este atât ”interioară”, cât și ”exterioară”.

Aceasta înseamnă și că este chemată să se desfășoare concret în viața cotidiană, într-o dinamică etică și spirituală, astfel încât liturgia celebrată să se traducă în viață și să solicite o existență fidelă, capabilă să concretizeze ceea ce s-a trăit în celebrare: în acest fel viața noastră devine o ”jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu”, realizând ”cultul nostru spiritual” (Romani 12,1).

În acest fel, ”liturgia, îi zidește în fiecare zi ca templu sfânt în Domnul pe aceia care sunt în Biserică” (SC, 2) și formează o comunitate deschisă și primitoare pentru toți. Este locuită de Duhul Sfânt, ne introduce în viața lui Cristos, ne face Trupul său și, în toate dimensiunile sale, reprezintă un semn al unității întregii omeniri în Cristos. După cum spunea papa Francisc, ”lumea nu o cunoaște încă, dar toți au fost chemați la ospățul de nuntă al Mielului (Apocalips 19,9)” (Scrisoarea apostolică Desiderio desideravi, 5).

Preaiubiților, să ne lăsăm modelați interior de rituri, simboluri, gesturi și mai ales de prezența vie a lui Cristos în liturgie, pe care vom avea ocazia să o aprofundăm în următoarele cateheze».

La finalul catehezei audienței generale, pontiful roman a invocat binecuvântarea apostolică, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.